Ministrul Justiției susține, fără nicio urmă de ironie, că ministerul său nu a inițiat niciun proiect privind pensionarea, salarizarea sau formula de calcul a pensiilor. Declarația pare, la prima vedere, defensivă. Dar, privită în context, ea trădează o realitate mult mai gravă: remanența unui sistem de guvernare iliescian, în care ministerele au devenit legiuitoare de facto, în disprețul principiilor constituționale.
Conform Constituției, puterea legislativă aparține Parlamentului, iar Guvernul are drept de inițiativă legislativă în ansamblul său, nu prin „sinecurile” birocratice ale fiecărui minister în parte. În practică însă, Parlamentul a fost redus la o mașină de vot, iar Guvernul la un executant docil al intereselor clientelare din fiecare minister. Așa se face că legile nu mai răspund unui interes general, ci unuia corporatist, de castă: fiecare minister își scrie singur legea, își definește profesia, vechimea, pensionarea și mai ales salarizarea. Adică, exact ce-i convine.
Rezultatul? Un stat fragmentat în fiefuri bugetare, în care fiecare structură administrativă funcționează ca un mic regat feudal: cu propriile reguli, privilegii și, bineînțeles, fără răspundere. De la Justiție la Interne, de la Sănătate la Educație, ministerele nu mai sunt părți ale unui sistem unitar de guvernare, ci enclave protejate, unite de aceeași ideologie: extragerea de privilegii din banul public.
Când ministrul Justiției încearcă să acrediteze ideea că „Guvernul nu poate iniția o lege fără acordul ministerului de resort”, el introduce o minciună periculoasă, o pseudo-cutumă ridicată la rang de regulă, cu scopul de a bloca orice tentativă de reformă. Este, în fond, o manipulare care maschează o realitate cruntă: ministerele, dominate de grupuri de interese și rețele de funcționari privilegiați, nu au niciun interes să piardă controlul asupra propriei legislații.
Această capturare a procesului legislativ de către structuri administrative nu este doar imorală, ci și economic falimentară. Ministerele, în goana lor pentru avantaje proprii, nu țin cont de sustenabilitate, de buget, de impact social sau economic. Legea pensiilor speciale? Legea salarizării unice? Legea privind sporurile sau condițiile de muncă. Toate au fost „construite” în laboratoarele ministerelor, fără o minimă analiză de impact real și fără vreo preocupare pentru echitate sau eficiență.
Această legislație croită „în familie” a fost principalul motor al dezechilibrului bugetar: s-au creat privilegii, nu politici publice. S-au protejat interese, nu s-a gândit dezvoltare. În locul unei guvernări strategice, România a fost guvernată prin lobby ministerial, într-o competiție nesfârșită pentru mai multe sporuri, mai multe zile libere și pensii mai grase. Iar nota de plată o achită contribuabilii – cei fără „minister” sau „sursă sigură”.
Într-o democrație funcțională, legislația este expresia interesului general, formulată de aleșii poporului, nu de corporații birocratice. A lăsa ministerele să-și scrie singure legile înseamnă a abandona orice idee de guvernare în interesul cetățeanului. Iar a justifica acest mecanism prin „cutume” administrative este echivalent cu a legaliza hoția, doar pentru că a devenit obișnuință.
În concluzie, practica legiferării prin ministere trebuie curmată, nu doar pentru că este neconstituțională, ci pentru că este imorală și distruge fundamentele economice ale statului. Guvernarea prin interese particulare nu poate genera decât criză, inechitate și ruină. Iar până nu vom înțelege că ministerele sunt instrumente, nu stăpâni ai statului, România va continua să fie o confederație de bugete paralele și privilegii concurente.
