Trei decenii de batjocură instituționalizată: Ostracizarea funcționarului ANAF – o crimă împotriva bugetului public!

       În România postdecembristă, una dintre constantele perverse ale guvernării a fost demonizarea funcționarului public din structurile de control fiscal. Sub masca reformei și a luptei anticorupție, politicienii și rețelele de interese economice au orchestrat, în valuri succesive, campanii de compromitere, marginalizare și decapitare a instituțiilor care ar fi trebuit să vegheze asupra corectitudinii fiscale. Ținta predilectă: comisarii Gărzii Financiare și inspectorii ANAF.
      Am fost martorul a cel puțin trei mari campanii de ostracizare. Prima, în 2004, reluată în 2012, a avut drept pretext combaterea corupției din Garda Financiară. Deși existau – și este firesc într-un stat fragil – cazuri punctuale de corupție, amploarea „epurării” nu a avut nicio legătură cu realitatea din teren. Dacă am fi comparat atunci proporția dosarelor penale cu cele din alte structuri (vama, poliție, justiție), Garda Financiară ieșea aproape onorabil. Dar adevărul nu a interesat pe nimeni. Campania a fost regizată de tandemul toxic care domină de 35 de ani viața publică românească: politicianul corupt și evazionistul protejat.
      A urmat campania regimului Ponta – Diaconu, când s-a trecut la următorul nivel: marginalizarea inspectorilor fiscali. Cu o retorică populistă și o legislație concepută parcă în laboratoarele evaziunii, corpul de control fiscal a fost redus la tăcere, demonizat, acuzat de „abuzuri” și ținut în birouri, departe de contribuabilii mari, dar aproape de teancurile de hârtii inutile. Sub pretextul digitalizării, li s-a luat din mână singura armă eficientă: contactul direct, verificarea faptelor la fața locului, autosesizarea.
       Astăzi, ne aflăm în fața unui al treilea val de ostracizare, orchestrat de Alexandru Nazare, un alt politruc lipsit de viziune, dar plin de obediență față de rețelele care l-au cocoțat în funcție. Sub masca unei noi „reforme”, se pregătește decapitarea ANAF, mai exact a celor funcționari care încă rezistă, prin profesionalism și conștiință, asaltului corupției generalizate. Nazare, un impostor politic ajuns ministru al Finanțelor fără niciun merit verificabil în zona fiscală, dă vina pe ANAF pentru lipsa colectării, după ce sistemul a fost sabotat sistematic de propriii săi colegi de partid.
      Este culmea ipocriziei și a ticăloșiei instituționale! Cei care au politizat ANAF, care au blocat Inspecția Fiscală și Antifrauda sub pretextul „digitalizării”, care au modificat Codul Fiscal în favoarea evazioniștilor cu firme de casă, care au îngrădit prin ordine și legi aberante orice control real, vin acum să acuze funcționarii de „ineficiență”. Îi acuză de pasivitate tocmai pe cei pe care i-au legat de mâini și de picioare.
      Lovind în ANAF, procedând la epurări politice, blocând inițiativa profesională, acești miniștri, premieri și șefi de partide comit o crimă cu premeditare împotriva bugetului public. Iar efectele se văd deja: un deficit bugetar scăpat de sub control, o colectare slabă, un stat care se împrumută lună de lună pentru salarii și pensii, în timp ce evazioniștii râd în pumni, binecuvântând deciziile „strategice” ale decidenților politici.
      Să nu ne amăgim: în spatele fiecărei reforme fiscale eșuate din România s-a aflat o intenție clară de protejare a clientelei politice. Nu lipsa de competență e marea problemă, ci voința politică de a menține ANAF ca pe o instituție slabă, controlabilă, speriată, cu funcționari reduși la statutul de executanți fără putere.
      Ce face Nazare acum nu este o reformă. Este un act de sabotaj împotriva unui stat care deja abia mai respiră fiscal. Iar această criminală inconștiență va avea consecințe pe termen lung: colaps bugetar, presiuni externe, reducerea investițiilor, tăieri de beneficii și, inevitabil, și mai multă nemulțumire socială.
      Funcționarul ANAF, fie că e inspector de control, analist de risc, informatician sau inspector antifraudă, trebuie recunoscut ca un ultim bastion într-un sistem hăituit, nu ca un vinovat de serviciu. Într-o Românie normală, statul și-ar apăra propriii slujbași cinstiți. În România reală, însă, îi sacrifică ritualic, ca să-și protejeze corupții.