Timp de 8 ani, în perioada 2009–2017, companiile vicepremierului Dragoș Anastasiu au mituit un inspector ANAF pentru a nu avea probleme la controale, potrivit unei anchete DNA, finalizată în 2023 cu o condamnare definitivă a funcționarului de la Fisc, care a luat șpagă.
Cazul Dragoș Anastasiu – cunoscutul om de afaceri din turism – și implicarea sa într-un dosar de mită în care un inspector ANAF a fost condamnat definitiv, scoate la iveală nu doar o situație punctuală de corupție, ci și o fractură sistemică a modului în care se aplică legea în România: o fractură între justiția penală și cea fiscală, între adevăr și imagine, între ce scrie în lege și ce face, în practică, statul.
Este, totodată, și o oglindă amară a ceea ce înseamnă azi presa românească: analfabetism funcțional aplicat la drept penal. Avem jurnaliști care citesc, dar nu înțeleg ce citesc. Mai grav, comentează, fără să verifice temeiul juridic. Așa s-a ajuns la ridicola dezbatere despre faptul că Anastasiu „n-ar fi denunțat”, „n-a colaborat” sau „a fost favorizat”.
Ce spune, de fapt, DNA?
„La data de 02 februarie 2018, cei doi reprezentanţi ai societăţii Touring Eurolines SA s-au prezentat, din proprie iniţiativă, fără apărător, la sediul DNA, cu un denunţ deja redactat pe numele unuia dintre ei. Aceştia au fost audiaţi în aceeaşi zi de procurorul de caz, atribuindu-li-se calitatea de martori denunţători”.
Iar comunicatul adaugă:
„Calitatea de martor denunţător este strâns legată de informaţiile utile aduse la cunoştinţa organului de urmărire penală, în orice formă (denunţ/declaraţie de martor), înainte ca acesta să fi fost sesizat”.
Pe scurt, ambii asociați ai firmei au fost considerați denunțători. Nu contează cine a semnat denunțul. Celălalt – Atanasiu – și-a însoțit partenerul și a dat o declarație de martor prin care a confirmat, detaliat și susținut cele din denunț. Procurorul a interpretat, legal, că și el este denunțător, deci beneficiază de impunitate în baza art. 290 alin. 3 și art. 292 alin. 2 Cod penal.
Și atunci, întrebarea firească este: de ce refuză Anastasiu să recunoască public că a fost denunțător? E frica de stigmatul social? De posibila pierdere de imagine în fața clientelei? Sau e doar o strategie de evitare a unei alte întrebări mult mai incomode: Câte obligații fiscale au fost „reglate” prin mita dată?
Denunțul penal nu șterge datoriile la buget
Și aici ajungem la esența problemei. În mod normal, impunitatea pentru dare de mită – prevăzută expres în Codul penal – nu acoperă și alte infracțiuni, precum evaziunea fiscală, și cu atât mai puțin șterge prejudiciul produs.
Numai că, în România, exact asta se întâmplă. Prin tăcerea instituțiilor și complicitatea pasivă dintre DNA și ANAF, denunțul penal a devenit și un mijloc de a scăpa de obligațiile fiscale.
În cazul Atanasiu, acest lucru nu s-a întâmplat. DNA s-a oprit la inspectorul mituit. Nu a cercetat evaziunea posibilă. Nu a estimat prejudiciul. Nu a sesizat ANAF. Iar ANAF, prin Direcția Marilor Contribuabili (DGAMC), nu a refăcut controlul fiscal și nici nu a stabilit vreun prejudiciu. Fapta a fost tratată ca și cum nu ar fi existat.
Anastasiu a recunoscut că a dat mita, dar DNA l-a iertat. A invocat articolul din Codul de procedură penală privind denunțul, deși acesta a fost făcut după ce ancheta era deja în derulare. A fost exonerat de orice răspundere penală, deși mită s-a dat timp de 8 ani, într-un mod organizat, repetitiv, sistemic – și nu ca un accident sau rătăcire temporară.
Iar DNA a acceptat asta.
O schemă de „optimizare penală” a fraudelor fiscale?
Ca și în alte cazuri, DNA a limitat ancheta la mita dată unui funcționar mărunt și a evitat să cerceteze fondul faptei: frauda bugetară. Ceea ce e revoltător e că inspectorul ANAF fusese plătit ca să nu vadă evaziunea fiscală, deduceri ilegale de TVA sau impozite neonorate. DNA ar fi trebuit să extindă ancheta și asupra prejudiciului cauzat statului prin tolerarea acestei fraude, dar nu a făcut-o. S-a mulțumit cu o condamnare de fațadă și un „denunțător” cu imunitate și CV politic upgradat.
Acesta este modelul de „justiție selectivă” care a devenit tot mai frecvent în ultimii ani.
În plus, există din ce în ce mai multe semnale că procurorii DNA și ai altor parchete tolerează și chiar încurajează denunțuri tardive, făcute după ce fapta a fost deja descoperită sau sesizată oficial. În aceste cazuri, nu mai e vorba de un denunț „spontan”, ci de o formă de șantaj legalizat: îți salvezi pielea, dai pe tavă un pion secundar, iar tu devii martor-cheie, fără griji, fără dosar, fără răspundere penală. Ba uneori chiar și fără să restitui prejudiciul.
Așa a apărut o nouă „industrie” de autodenunțuri fiscale, în care marii evazioniști se duc singuri la Parchet să „recunoască” ce au făcut — după ce organele de control i-au prins deja — și scapă de răspundere fără să mai plătească nimic la bugetul de stat!.
În loc de pedeapsă și recuperarea prejudiciului, avem o combinație între spovedanie și premiu.
Se conturează astfel o practică periculoasă, ce tinde să devină o metodă legalizată de sustragere de la plata obligațiilor fiscale, cu complicitatea procurorilor și, uneori, a celor din conducerea ANAF: autodenunțul combinat cu lipsa de reacție instituțională. Schema este simplă și perversă:
- Comiți o fraudă fiscală.
- Dai mită unui funcționar ANAF ca să închidă ochii.
- La un moment dat, „te pocăiești” și îl denunți.
- DNA îți oferă impunitate penală.
- ANAF se face că nu a existat prejudiciu.
- Statul pierde. Tu câștigi.
Această practică nu este legală, nici constituțională. Este doar tolerată.
Ce nu vrea, poate, Atanasiu
Poate că domnul Atanasiu evită să-și asume public calitatea de denunțător tocmai pentru că nu vrea să se deschidă o discuție despre ce anume s-a ascuns prin mita dată. Ce controale s-au închis. Ce impozite nu s-au plătit. Ce TVA a fost „optimizat”. Iar tăcerea DNA și ANAF îl ajută, implicit, să păstreze imaginea de om de afaceri model, european, civic.
Numai că tăcerea instituțiilor înseamnă tolerarea complicității fiscale. Iar statul devine astfel complice la propria fraudare.
Ce-ar trebui făcut?
- Intervenție legislativă clară – care să elimine ambiguitățile și să limiteze aplicarea impunității doar la cazurile cu adevărat de bună-credință. Denunțul făcut după declanșarea anchetei ar trebui exclus de la beneficiul exonerării penale.
- Control asupra deciziilor ANAF – în cazurile în care, prin „iertarea penală”, nu s-au mai stabilit prejudicii. În cazul Anastasiu, de exemplu, DGAMC (Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili) din cadrul ANAF nu a refăcut inspecția fiscală, nu a stabilit prejudiciul și nu a sesizat organele de cercetare penală. A fost o complicitate prin pasivitate.
- Răspundere pentru funcționarii care nu-și fac treaba – fie că sunt inspectori fiscali, șefi de direcție, procurori sau consilieri juridici. Nu putem vorbi de stat de drept cât timp DNA, în loc să afle cât s-a furat, se mulțumește cu o condamnare pe mită, fără să cerceteze sustragerea de la plata obligațiilor bugetare.
- Inspecția Judiciară ar trebui să se autosesizeze, pentru că în cazul de față, procurorii DNA au ocolit voit prejudiciul cauzat bugetului de stat. Ori mita nu a fost dată pentru vreun avantaj personal, ci pentru a se ascunde o evaziune fiscală. Adică un prejudiciu bugetar concret, pe care nimeni nu l-a mai cuantificat și, evident, nici nu l-a recuperat.
Nu e vorba doar de un caz singular. E o schemă de protecție la nivel înalt.
În concluzie.
Să fim bine înțeleși: denunțul, ca instituție juridică, e un instrument important. Dar când ajunge să fie folosit după ce parchetul s-a autosesizat ori după ce s-a început urmărirea penală, efectul este unul toxic. În loc să destructureze rețele de corupție, acest mecanism ajunge să spele trecutul infracțional al unor mari jucători din economie, care își păstrează pozițiile de putere și imaginea publică.
În cazul Anastasiu, nu doar că nu a fost cercetat penal, dar nici prejudiciul bugetar nu a fost stabilit. DNA s-a concentrat exclusiv pe componenta de mită, fără a extinde ancheta la evaziunea fiscală care a motivat mita. Iar ANAF, prin Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (DGAMC), a uitat să refacă inspecția fiscală, deși era obligată să o facă. Cine răspunde pentru această omisiune?
De ce DGAMC nu a calculat prejudiciul adus bugetului de stat și nu a sesizat organele penale pentru faptele de evaziune fiscală comise de companiile lui Anastasiu? E o întrebare pe care ar trebui să și-o pună nu doar ministrul Finanțelor, ci și conducerea ANAF și Parchetul General. Altfel, riscăm ca practica „autodenunțului spălător” să devină o formă de amnistie fiscală mascată.
De aceea, este necesară o intervenție legislativă urgentă, pentru a reglementa clar limitele și condițiile în care impunitatea poate fi acordată în cauze de evaziune fiscală. Ar trebui prevăzut că, în astfel de cazuri:
1. Recuperarea integrală a prejudiciului devine condiție prealabilă obligatorie pentru acordarea impunității.
2. Refacerea inspecției fiscale de către ANAF devine automată, în urma recunoașterii unei astfel de fapte.
3. Verificarea modului în care ANAF a acționat sau a omis să acționeze se realizează prin audit intern și raport către ministru.
4. Dacă nu s-a procedat la stabilirea prejudiciului, trebuie instituită răspunderea penală a persoanelor din ANAF care s-au făcut vinovate de această omisiune – prin neglijență sau complicitate.
Mai mult, în cazuri precum cel de față, și Inspecția Judiciară ar trebui să intervină: pentru a analiza dacă DNA a anchetat complet speța, inclusiv componenta de evaziune fiscală. Altfel, ajungem într-un sistem în care mita e anchetată, dar motivul pentru care s-a dat mita – adică frauda bugetară – rămâne neinvestigat.
Este inadmisibil ca procurorii anticorupție să ignore frauda fiscală în dosarele în care aceasta a fost mobilul actelor de corupție. În cazul inspectorului ANAF Burlacu, mita a fost dată ca să nu se deruleze controale și să se evite descoperirea unor mari obligații fiscale neachitate. Prin urmare, DNA avea obligația de a extinde cercetările și asupra prejudiciului bugetar, nu doar asupra mitei.
Această tăcere selectivă a instituțiilor nu este doar o scăpare. E o formă de complicitate administrativă. Când „albirea” fiscală se face pe tăcute, cu mâna DNA-ului și cu ochii închiși ai ANAF-ului, statul devine partenerul perfect al marii evaziuni.
Nu în ultimul rând, cazul Anastasiu ridică o întrebare esențială: câte alte companii beneficiază de același tratament? Câte dosare au fost închise pe baza unor denunțuri apărute „la spartul târgului”? Câți mari contribuabili au fost „iertați” de prejudiciile fiscale, fără ca ANAF să refacă inspecția?
Pentru că, dacă organele fiscale și de cercetare penală și-ar fi făcut datoria, în litera și spiritul legii, România n-ar fi avut astăzi încă un impostor în fruntea Guvernului. Ar fi avut un inculpat. Sau măcar un răspunzător fiscal pentru prejudicii grave aduse bugetului de stat. Dar când autoritățile se prefac că aplică legea, iar justiția își face PR cu dosare de fațadă, ajungem la politicieni curați pe hârtie, dar mânjiți în realitate, care conduc nestingheriți România spre faliment moral și economic.
Cine protejează aceste rețele? Cine blochează recuperarea prejudiciilor? Și mai ales – cine răspunde pentru lipsa de răspundere?
România nu poate lupta eficient împotriva evaziunii fiscale și a corupției câtă vreme cei care mituiesc sunt recompensați cu impunitate, iar cei care ar trebui să recupereze prejudiciile stau cu mâinile în sân. Avem nevoie de reforme legislative clare, dar și de o responsabilizare drastică a funcționarilor din ANAF și a procurorilor care tratează selectiv faptele.
Altfel, impunitatea nu mai este un instrument excepțional, ci o politică de stat cinică și eficientă – dar nu pentru interesul public, ci pentru cei care știu pe cine să mituiască și când să denunțe.
Iar cazul Atanasiu nu este doar despre o mită și o impunitate. Este despre o practică instituționalizată, în care denunțul devine paravan pentru iertarea de taxe. Este despre un stat care nu are curajul să-și recupereze banii de la cei care știu să joace „corect” cu instituțiile corupte.
Este, în fond, despre cât de ieftin e vândut bugetul public și cât de scump e cumpărată imaginea unor oameni de afaceri „respectabili”.
