Într-o țară obosită de atâta impostură, scandalul care îl are în centru pe vicepremierul Dragoș Anastasiu ar trebui să genereze nu doar revoltă morală, ci și acțiune politică fermă. Timp de opt ani, între 2009 și 2017, companiile controlate de Anastasiu au plătit bani și vacanțe pentru liniștea fiscală oferită de o funcționară ANAF. Nu o singură dată, nu întâmplător, nu „din greșeală”, ci sistematic, planificat, contabilizat.
Conform documentelor instanței, fostul șef al grupului Touring Europabus România a încheiat contracte fictive cu firma deținută de familia inspectoarei Angela Burlacu. În schimbul acestor contracte de „consulting”, firma beneficia de protecție fiscală. Și, pentru ca afacerea să aibă și un parfum exotic, doamna Burlacu cerea vacanțe în Europa și Asia, nu doar pentru ea, ci și pentru clanul de apropiați, în grupuri de câte 12 persoane, plătite integral de firma lui Anastasiu. O mită turistică, elegant mascată, dar cu o claritate penală imposibil de contestat.
Totul a fost recunoscut în instanță de însuși Dragoș Anastasiu. Iar aici nu mai putem vorbi de interpretări, ci de fapte probate și asumate. În mod normal, o astfel de mărturisire publică de corupție l-ar fi descalificat imediat din orice poziție de demnitate publică. Dar România este, de prea multe ori, țara unde normalitatea este opțională, iar vinovăția poate fi trecută la CV ca „experiență în navigarea instituțională”.
Victima de lux care își plătește salvarea
Dragoș Anastasiu se prezintă în fața opiniei publice ca un om de afaceri serios, educat în Germania, rafinat și preocupat de „etica antreprenorială”. Din această postură, a recunoscut că da, a plătit, dar pentru că era „șantajat”. A fost, zice el, o formă de „protecție” – un tribut plătit pentru supraviețuire.
Doar că protecția plătită opt ani la rând nu mai poate fi justificată prin frică. Când mită devine linie bugetară, iar beneficiile continuă, nu mai e șantaj – e alianță infracțională. Nimeni nu obligă o firmă să semneze ani la rând contracte fictive, să deconteze vacanțe în grup și să pretindă că primește consultanță de la rudele unei inspectoare ANAF care nici nu pășeau în birou. Asta înseamnă complicitate activă, nu supunere pasivă.
Mită pentru tăcere = recunoaștere a vinovăției
Dacă ești cu adevărat curat, nu ai de ce să dai mită. Dar dacă știi că ai „disfuncționalități” în statele de plată, cum a recunoscut Anastasiu, și plătești ca să nu se lase cu dosar penal, înseamnă că recunoști implicit că ai comis evaziune. Iar evaziunea fiscală, acoperită cu bani și vacanțe, nu se preschimbă în eroare contabilă doar pentru că a fost încheiată printr-un „denunț”.
Mai grav, lipsa oricărei răspunderi penale pentru Anastasiu și angajații săi – în ciuda mărturiilor directe despre corupție – arată o fractură morală și juridică. Statul recompensează nu corectitudinea, ci denunțul. Nu pedepsim fapta, ci o folosim ca monedă de troc. Este o inversare a eticii: cinstea nu mai e virtute, ci prostie.
Un simbol al falimentului moral din administrație
Păstrarea lui Dragoș Anastasiu în guvern, ca vicepremier, este o palmă grea dată societății care mai speră în reformă. Când un corupt recunoscut ajunge într-o funcție cheie în stat, tot discursul despre „lupta cu corupția” se transformă în farsă grotescă. Iar dacă premierul Ciolacu continuă să-l susțină, devine și el complice moral al acestei murdării politice.
Ce încredere mai pot avea contribuabilii în ANAF, dacă știu că există oameni de afaceri care au mituit funcționari și, în loc să fie anchetați, ajung miniștri? Ce fel de Guvern este acela care numește un om care a recunoscut că a cumpărat protecție cu bani și excursii?
Concluzie: România are nevoie de oameni curați, nu de „denunțători de lux”
Cazul Anastasiu este emblematic pentru modul în care corupția se insinuează tăcut în fibrele statului. Nu cu saci de bani dați în parcare, ci cu vacanțe, consultanță fictivă și relații de „parteneriat” între stat și business.
Dar corupția rămâne corupție, indiferent de forma ei. Iar un stat sănătos nu poate fi condus de oameni care au cumpărat tăcerea Fiscului. Nu pentru că nu au fost condamnați – ci pentru că au fost imoral de vinovați.
Atâta timp cât astfel de indivizi rămân în funcții publice, România nu are nicio șansă la reformă reală. Avem nevoie nu doar de legi mai dure, ci de conștiință publică și repulsie față de impostură. Iar Anastasiu nu e un caz izolat. E doar unul dintre cei care s-au expus, din neatenție sau din prea multă siguranță de sine.
Dar chiar și așa, e un caz care trebuie să tragă un semnal de alarmă: când corupția e premiată cu funcții, statul e pierdut.
