La sfârșitul lui ’94, cu viața bătându-mi obrazul, împărțindu-mi palme ideologice și sentimentale ca un pedagog bețiv și destinul punându-mi paie pe foc, am aterizat forțat la Marsilia. Nu pe aeroport, ci direct în realitatea crudă a unui oraș magnific, dar sălbatic ca un parfum scump vândut la tarabă. Marsilia, o bijuterie urbană cu parfum de Mediterană, unde briza mării se amestecă cu mirosul de pește proaspăt și parfumuri arăbești contrafăcute, oraș cosmopolit cât zece consulate și jumătate din ONU la un loc. Francezi, arabi, italieni, africani, ceva balcanici, toți amestecați ca ingredientele într-o bouillabaisse sentimentală.
Un fel de Babel stropit din belșug cu vin roze, trafic cu accente arabe și civilizație franceză care, slavă Domnului, încă mai dădea tonul – măcar în manuale, cave și restaurante.
Aici aveam să experimentez pentru prima dată șocul cultural, în sensul biblic. Sau, mai bine zis, în sensul francez. Adică fără Biblie, fără rușine și fără lenjerie inutilă.
Eu, român crescut la umbra Ceaușismului și a dogmei ortodox-comuniste, veneam din Estul rigid, unde morala era încă predată în șoaptă de femei bătrâne, iar sânii se vedeau doar accidental, în filmele bulgărești cu purcei. Încă eram obișnuit cu femei pudice, bărbați sobri, bluze încheiate până în gât și un Dumnezeu vigilent care trăgea cu ochiul din icoană.
Ei bine, Marsilia mi-a oferit un pumn cultural drept în plex. Aici libertatea e religie, iar sânii… mijloc de comunicare nonverbală.
Job de „vis”: pălmaș dar și șofer cu diplomă de supraviețuire
Profesional, să zicem că am practicat un experiment social: pe langă munca ce-mi asigura supravețuirea, am fost șofer. Fixic. Om de volan. Nu pentru Uber – că nu se inventase – ci pentru un patron cu veleități. Ce-am câștigat? O experiență rară: am „furat” din mers scheme logistice, simplitate administrativă și un sistem fiscal elegant, digital, fără birocrația de balast care, în România anului 2025, pare în continuare un ritual voodoo cu ștampile.
Dar dacă în plan profesional nu pot scoate pieptul în față, la capitolul gastronomie, turism și hedonism… acolo mi-am luat doctoratul. Am aprofundat și mi-am eliminat carențele. Brânzeturi, vinuri, fructe de mare și trasee de vis în Provence. L’Estaque, Vieux-Port, Bandol, Aix-en-Provence, Cassis, La Ciotat, Châteauneuf-du-Pape, Auvignon, Valreas – am fost peste tot, n-anm ratat nici o „cave”, ca un explorator cu pașaport românesc și papile gustative în extaz. Nu te întâlnești des în viață cu astfel de ocazii și ești idiot dacă le ratezi.
Vieux-Port, unde briza e gratis și rușinea opțională
Locuiam în Vieux-Port, în buricul Marsiliei, într-un apartament modest, dar strategic plasat cu Mediterana la doi pași și cu ferestre care dădeau într-o curte interioară plină de briză și discreție. Fără aer condiționat, dar cu ventilator natural inclus.
Aveam avantajul că în weekend, mergeam la piața de pește ca un bucătar dedicat și cumpăram midii cu găleata, calamari, caracatițe și alte vietăți marine care păreau prietenoase… înainte să le trimit în tigaie. Am învățat să gătesc ca un chef provincial: vin alb, ulei de măsline, usturoi, ierburi de Provence și zero griji. Iar la final, pe modelul „francezului” ce se respectă, am recuperat într-un an toți anii pierduți în materie de brânzeturi și vinuri. Și chiar daca veneam din alimentație publică, cu oarecare experiență, Franța te face să te simți novice la toate capitolele. Iar daca vrei să devii expert, insiști.
Vecinii? O enigmă urbană. Discreți, morocănoși, și parcă făcuți din abur de tăcere. Excepție făceau două domnișoare de peste curte, brunete, arăboaice după fizionomie, cu trupuri sculptate și zero inhibiții care nu cunoșteau decât două ținute – bikini, sutien și nimic și erau rare momente când se oboseau să se îmbrace. Ba chiar uneori, și sutienul era considerat prea mult. Seară de seară, se plimbau prin casă în sclipirea naturală a formei feminine, fără perdea, fără jenă, fără „Doamne-ajută”. Și eu, biet băiat de la bloc, cu educație înca rigidă și neuronii ținuți în regim cazon, priveam fascinato-jenat, ca un popă la o petrecere de burlaci. Spectacolul era zilnic, gratuit și fără bilet. Ba chiar cu bonusuri vizuale și bezele trimise cu zâmbete malițioase
Fetele mă văzuseră de la început, dar mă și „citiseră”. Știau că mă uit. Le plăcea. Se simțeau actrițe într-un film mut, cu un singur spectator timorat. Când treceam prin fața oglinzii, mă simțeam vinovat de parcă făcusem infarct la preotul din sat. Dar, în același timp, în colțul rușinos al minții mele, mă simțeam… ales.
Ce-ar fi trebuit să mă pună pe gânduri era că nu le-am văzut niciodată cu bărbați. Ceea ce, inițial, mi s-a părut un act de decență. Apoi, am aflat că… era altceva.
Cu „domnișoarele” la bar
După două luni de spectacol vizual zilnic, într-o seară, Carole – una din cele două dive domestice – mă strigă din fereastră cu un „Monsieur, s’il vous plaît!”. Ceva între abordare cochetă și interogatoriu de Securitate. M-a întrebat tot: cine sunt, ce fac, dacă sunt căsătorit și de ce n-am avut nicio femeie în vizită. Probabil în Franța, dacă nu-ți vine nimeni în vizită într-o lună, e semn că ai o boală rară sau ești… misogin.
Răspund timid, dar cooperant.
A doua zi mă invită într-un bar din cartier. Să le însoțesc, că e mai sigur. Eu, desigur, zic da. Pentru că eram singur, prost și – aparent – dornic să fiu inițiat în tainele relațiilor interculturale, fericit ca un licean chemat de două colege la un chef mixt. Deja mă visam dansând lambada cu Fahima, cealaltă brunetă, la lumina lunii, printre scaune de plastic și vin la carafă.
La ora stabilită, cobor. Mă așteptau, elegante și misterioase, în fața clădirii. Brunete, suple, îmbrăcate lejer, cu ochi negri mari și privire orientală care-ți scana sufletul ca un RMN sentimental. Se lipesc una de alta, eu în urma lor, ca un cățeluș de apartament care merge la plimbare cu stăpânele.
Ajungem într-un cartier boem, Plaine, și intrăm într-un bar cu nume obscur – „Aux 3 G”. Un local cu aer artistic și iz de conspirație, într-un cartier cu reputație boemă și scandaluri nocturne Vitrine opace, afișe colorate și o atmosferă… cum să zic… ambiguă. Mă prind că ceva e în neregulă când dau cu ochii de un poster cât peretele: o blondă cu ochi imenși, pe fundal albastru, sub sigla „Lesbiennes visibles depuis 1996”. Tradus pentru români era ceva de genul: „Aici nu intra bărbați decât dacă au travestit în buletin”.
Mintea mea face conexiunile instant.
Mă uit în jur: barul plin de femei, toate cu priviri tăioase și râsete abia stăvilite. Mă simt ca un iepure care a nimerit între haita de ogari. Bineînțeles, toate capetele s-au întors spre mine ca la un meci de box în care intră arbitrul îmbrăcat în mireasă. Femei de toate vârstele, toate stilurile și toate încruntările posibile. Râsetele au început timid, apoi au explodat când fetele mele s-au așezat la bar și m-au ignorat total, cu eleganța cinică a unei pisici care îți toarnă laptele pe jos doar pentru că poate. Urmează hohote. Valuri de râs. Carole și Fahima chicotesc în cor, ignorându-mă complet. Am înțepenit în mijlocul barului, singurul bărbat într-un templu sacru al exclusivității feminine. Aș fi dat orice să devin invizibil. Sau măcar să port o eșarfă curcubeu și o geantă plic, să-mi asigur scăparea. Dar nu – am fugit ca un iepure speriat, ciocnindu-mă de o clientă care tocmai intra, bolborosind scuze într-o franceză moartă de rușine. Fug, cu demnitatea fluturând ca o batistă umedă în vânt.
Ajuns înapoi în Vieux-Port, m-am refugiat în primul bar serios și mi-am tratat trauma cu două whisky-uri duble, pe care le-am baut pe nerăsuflate, după care am încep să râd. Râd cu poftă de mine, de vecinele mele, de viață, de Franța. Apoi am plâns. Am râs din nou. Francezii sunt cunoscuți pentru gastronomie, modă și arta ironiei. Ei bine, în acea seară, eu am fost aperitivul.
Show final
În următoarele săptămâni, cu un sadism total, vecinele mele au crescut miza. Spectacole nudiste integrale, show-uri tandre, fără perdea – ca să mă învețe minte. Eu? Misoginism autentic de data asta. Niet spectacol! Am tras jaluzelele ca un seminarist înfricoșat și nu le-am mai răspuns nici când îmi cântau la fereastră. Ce fraier, nu? Apoi au dispărut. În locul lor s-a mutat o familie cu doi copii și o bunică care croșeta în balcon. Karma.
Morală? Las-o baltă. Și dă-i foc, dacă ai chibrituri.
Viața în Franța mi-a demonstrat că libertatea e o artă. În timp ce, la noi, moralitatea e o meserie grea, transmisă din tată-n fiu, ca dulgheria, dar cu mai multe păcate pe inventar și mai puțină logică.
Am plecat din România cu o morală zdravănă, ambalată în frică, rușine și miros de tămâie, și m-am întors cu brânzeturi fine, reflexe de voyeur involuntar și gustul acrișor al unei umilințe care mirosea a baghetă caldă și a demnitate pusă sub semnul întrebării. Două lesbiene binevoitoare – vecinele mele de palier din Marsilia – m-au învățat, cu răbdare și pedagogie vizuală, că lumea e mai mare, mai dezbrăcată, mai sinceră și infinit mai haioasă decât Evanghelia după bunica.
După doar câteva luni în Franța, am realizat că între educația spartan-religioasă din Est și lejeritatea debordantă din Occident e o prăpastie mai adâncă decât iadul promis curvarilor în predica de duminică. Eu veneam cu resturi de suflet înghesuit în cămăruțe de frică și rușine, crescut la umbra icoanelor și a proverbelor care încep cu „Cine râde vinerea…”, și-am aterizat direct într-un decor care părea regizat de Fellini beat și ușor exhibiționist: afișe cu nuduri în stațiile de autobuz, reclame la prezervative între două știri despre Monet, și fete cu sânii liberi la fereastră care-ți aruncau priviri de parcă tu erai sub acoperire în propriul film erotic.
În 1994, pentru mine, un cuplu de același sex sărutându-se pe trotuar era la fel de șocant ca o porție de sarmale la Vatican. Iar când, în 1995, o studentă la arte, îmbrăcată într-o bluză transparentă care părea greșeală de tipar textil, mi-a spus cu zâmbet senin:
— On peut être amis avec bénéfices, tu sais?…eu am dat din cap aprobator, crezând că mă întreabă dacă am cont bancar pentru fonduri europene.
Adevărul m-a izbit când am fost invitat la un picnic nudist pe insula Six-Four-les-Plages. Nu, nu era o glumă. Nu era o metaforă. Era o realitate goală și relaxată, în care oameni inteligenți, senini și fără haine discutau despre Rimbaud în timp ce molfăiau pateuri. Eu, crescut cu ideea că o gleznă poate declanșa sfârșitul lumii, stăteam pe pătură în slip și mă uitam în jos, cu rușinea unui călugăr tibetan rătăcit la party-ul lui Hugh Hefner.
Dar adevăratul Armageddon a venit într-un cămin studențesc din Paris, la o petrecere unde șampania curgea ca prejudecățile în talk-show-urile noastre de seară. O tipă cu alură de profesoară de latină beată de libertate mi-a spus, între două pahare:
— Tu n’as pas encore couché avec personne ici? Tu es en grève ou en stage Erasmus? Adică: N-ai făcut sex cu nimeni aici? Ești în grevă sau la practică?
Și atunci s-a prăbușit universul meu moral construit cu grijă în curtea bisericii și în școala generală, unde rușinea era disciplină obligatorie și virginitatea echivala cu Premiul Nobel pentru puritate.
Încercam să diger toate astea ca un om care mestecă scoici vii după o viață de cartofi prăjiți. Să împac libertatea de-acolo cu dogma de-acasă. Încercam să fac din libertinaj un păcat mai puțin grav, pe principiul: „Măcar nu omoară pe nimeni.” Să-l reduc la ceva suportabil, ca o boală a minții occidentale, tratabilă cu puțină educație religioasă și două-trei citate din Părintele Arsenie.
Dar nu mergea. Lumea lor nu părea bolnavă. Doar… sinceră. Erau goi, da. Dar fără vulgaritate. Erau direcți, da. Dar fără cinism. Erau liberi. Iar eu, în ciuda pantalonilor mei de baie decenți și a privirii pioase, mă simțeam complet captiv într-o colivie de idei preambalate, livrate de familie, biserică și o societate obsedată mai mult de aparențe decât de sens.
Îmi vin și acum în minte femeile acelea, pe plajă, bronzate integral și senine, discutând despre literatură ca și cum n-ar fi contat că sânii lor erau mai elocvenți decât tot dicționarul Larousse. Ele nu voiau să seducă – doar să existe. Iar eu, intoxicat cu ideea că plăcerea trebuie pedepsită, vedeam în ele nu frumusețe, ci tentație. Nu libertate, ci prăbușire. Nu normalitate, ci păcat.
Și totuși, ceva în mine s-a schimbat. N-am devenit libertin. N-am ars Biblia. N-am fugit cu vreuna în Provence. Dar am început să înțeleg că libertatea nu e despre destrăbălare, ci și despre absența fricii. Că poți fi gol fără să fii murdar. Că poți iubi fără program de spovedanie. Că poți fi viu fără să ceri dispensă.
Nu mi-am pierdut valorile – doar am început să le întreb: Ce căutați voi în capul meu, neinvitate?
Și totuși, după un an în Franța, întors între dosare prăfuite și vecine care pun flori pe icoane dar bat copiii, a rămas în mine o tăcere vinovată. Nu doar fascinație. Ci o rușine absurdă că mi-a plăcut ceva ce nu mi-era permis să înțeleg. O revoltă mocnită împotriva unui sistem de idei în care sexul e mai grav decât minciuna, iar sinceritatea – mai rușinoasă decât ipocrizia.
M-am întrebat ani de zile dacă acele femei – vecinele mele, fetele de pe plajă, asistenta din campus – au fost frivole sau doar libere. Și dacă eu am fost demn… sau doar paralizat de frică.
Și mi-a rămas o întrebare, mai periculoasă decât orice ispită:
Cine sunt eu să judec?
Și, mai ales… cu ce drept pot ridica, eu, piatra?
sursa foto: google.ro
