Există o fractură profundă în identitatea românului contemporan, o disonanță între stilul de viață la care aspiră și felul în care e pregătit – sau dispus – să ajungă acolo. Este un conflict tăcut, dar persistent, între valorile unei civilizații capitaliste occidentale – muncă, competență, reguli – și o mentalitate colectivă setată, timp de decenii, pe supraviețuire prin ocolirea regulilor.
Românul vrea rezultatul Occidentului, dar prin mijloacele Estului. Vrea să trăiască „ca în Germania”, dar fără disciplina germană. Vrea salariul unui funcționar norvegian, dar cu programul de lucru al unui demnitar balcanic. Vrea infrastructură scandinavă, dar cu licitații trucate. Vrea să ajungă în vârf, dar fără să urce treptele – să i se dea direct un lift social, de preferat marca PSD sau PNL.
Această prăpastie între dorință și mentalitate este una dintre cele mai profunde forme de ruptură culturală ale României postcomuniste. Comunismul a lăsat în urmă nu doar o economie ruinată, ci și o cultură a pasivității, a așteptării de la stat. După 1989, s-a importat fațada Vestului – mall-uri, SUV-uri, city-break-uri – dar s-a păstrat conținutul Estului: relații, corupție, nepotism, ideea că „merge și-așa”.
Această schizofrenie culturală a devenit vizibilă, poate cel mai dur, în experiența diasporei. Milioane de români au fost obligați să învețe, pe cont propriu, că în Occident doar munca și performanța sunt recompensate. Acolo nu funcționează „combinațiile”. Dar privind spre România, acești oameni văd o realitate nedreaptă: politicieni ca Grindeanu, Ciolacu, Tudose, Oprișan, Flutur și mulți alții ca ei, emanați politic – indivizi fără rezultate, fără meserie, fără muncă reală – trăiesc în opulență. Din bani publici (adica din impoxitele si taxele platite de populatie pentru functiilnarea statukui) pe care i-au deturnat. Iar românul care muncește 10-12 ore pe zi în construcții în Germania nu va acumula nici în două vieți cât un sinecurist bugetar de la București.
De aici vine frustrarea, de aici se naște acel suveranism românesc – adesea diabolizat –, care nu e altceva decât o refulare colectivă a unei nedreptăți evidente. Nu e doar naționalism gol, ci un strigăt: de ce munca nu mai contează în țara mea? De ce este promovată și stimulată „descurcăreala”?
Dar, din păcate, suntem într-un impas istoric. Chiar dacă există lideri care au voință – precum Nicușor Dan sau Ilie Bolojan – aceștia nu mai au instrumentele. Statul este capturat. PSD-ul lui Iliescu, Nastase, Ponta, apoi Dragnea și Ciolacu, împreună cu liberalii corupți și partenerii lor eterni din UDMR, au pervertit sistemul din temelii. Instituțiile publice au devenit caste politice, populate cu loiali și oportuniști. Nu mai lucrează pentru cetățean, ci pentru partid. Nu mai lucrează pentru țară, ci pentru crima organizată.
Singura ieșire? O resetare morală profundă, în tot ce înseamnă instituție publică. O reorientare națională către muncă reală, către performanță, către meritocrație instituțională. Trebuie început cu reforma statului – acolo unde salariile au crescut fără legătură cu rezultatele. Trebuie stimulată competența, nu prezența formală la birou. Trebuie înlocuită simularea cu eficiența, birocrația cu soluția, fidelitatea politică cu valoarea profesională.
Dar această reformă e grea. Pentru că lovește în însăși fibra de adormire a statului român: convingerea colectivă că poți trăi bine fără să faci nimic. Că salariul ți se cuvine. Că poziția e un drept, nu o responsabilitate.
Și ne mai trebuie ceva ce nu mai avem: timp. Fiecare zi, fiecare lună în care nu schimbăm nimic ne împinge mai aproape de prăpastie. Fiecare an în care acceptăm mediocritatea și impostura adâncește colapsul. Statul nu mai e doar disfuncțional – este respingător pentru oamenii cinstiți și competenți. E un uriaș cu picioare de lut, care nu numai ca nu-și justifică existența, ci consumă și enorm de multe resurse, care au adus economia în colaps.
Azi, în România, în afara de sectorul privat, și acela dominat în mare parte de monopoluri clientelare și relații de corupție, nimic nu mai funcționează normal. Nu statul de drept – deturnat politic și slăbit instituțional. Nu serviciile publice – sufocate de birocrație, dezinteres și incompetență. Nu administrația – transformată în feude de partid.
Totul se reduce la conștiința individuală. Dacă vrei să-ți faci treaba, bine. Dacă nu, nimeni nu te întreabă, nimeni nu te evaluează, nimeni nu te trage la răspundere. Sistemul a abandonat orice standard. Nu mai funcționează decât prin excepții. România trăiește din mici insule de normalitate, din oameni care „încă vor” – în spitale, în școli, în poliție sau în primării. Dar nu pentru că sistemul le cere, ci în ciuda lui.
Acesta este adevăratul colaps: când statul nu mai impune reguli, ci doar speră în buna-credință a unor indivizi. Când responsabilitatea nu mai este structură, ci alegere personală. Când profesionalismul devine un act de eroism solitar.
Dacă nu vom rupe acest cerc al complicității și al imposturii, România riscă să devină o țară locuită, dar abandonată: cu oameni plecați, instituții goale, valori strâmbe. Vom deveni o nație epuizată între iluzii și resemnare, fără energie să ne mai schimbăm destinul.
Suntem, realmente, la răscruce. Ori ne rescriem destinul prin muncă, onestitate și merit, ori vom dispărea ca nație – risipiți între diaspora și deziluzie.