Într-o țară unde un director de companie de stat câștigă, lunar, cât nu strânge un profesor într-un deceniu, iar un șef de agenție obscură încasează un milion de lei bonus anual pentru simplul fapt că nu s-a sinucis la birou de plictiseală, să mai vorbim de moralitate înseamnă să te expui ridicolului. Aici, moralitatea e sinonimă cu injuria, iar bunul-simț e un act de subversiune. Dacă te întrebi „de ce?” sau „pentru ce?”, riști să fii considerat nostalgic după comunism. Adevărul e că, în România, s-a ajuns să se fure cu factură, să se abuzeze de lege în numele… legii.
Salarii fără logică, dar cu parafă legală
Salarii de 50.000 lei lunar, bonusuri de un milion de lei anual – nu vorbim aici de CEO-ul unei multinaționale care aduce profit de sute de milioane, ci de bugetari cu gulere apretate și funcții în companii de stat care zac în pierderi cronice. Oameni care nu inovează, nu reformează, nu eficientizează nimic. Dar primesc „compensații de performanță”. Care performanță? Faptul că au supraviețuit la schimbările de guvern? Că nu și-au înfipt pixul în gât de plictiseală la ședințe?
Nu e vorba de o excepție. Este un sistem. O rețea de sinecuri, de mandate cu dedicație, de „experți” în frecat hârtii care își votează propriile privilegii prin consilii de administrație formate din alți sinecuriști, după principiul „tu mă votezi pe mine, eu pe tine”.
Cine a scris legile care permit acest dezmăț?
Aceste privilegii nu au apărut din neant. Nu sunt accidente legislative. Sunt consecințele unei inginerii legale gândite atent de parlamentari care, la rândul lor, au rude, amante și verișori prin aceste companii. Legea salarizării unitare? O glumă proastă. Curtea de Conturi a constatat abateri, dar nu s-a întâmplat nimic. Parlamentul doarme. ANAF-ul taie chitanțe la gogoșerii, nu la autoritățile contractante.
Legile sunt făcute să pară democratice, dar permit o aristocrație bugetară care se îmbuibă în timp ce restul populației numără bănuții de pensie sau stă la coadă la ulei compensat. Și, colac peste pupăză, tot cetățeanul este vinovat că nu înțelege „complexitatea pieței muncii bugetare” si pericolul deficitului bugetar!
Guvernul reformist și bâta fiscală: când curajul se manifestă doar asupra pensionarilor
Aflăm recent că, de la 1 septembrie, pensiile care depășesc 3000 de lei vor fi impozitate suplimentar cu 10%. Bravo, domnule Bolojan! Pensiile nesimțite de 3200 de lei trebuie curmate! Dar salariile de 50.000 de lei? Alea mai au răgaz până anul viitor, pentru că, spun oficialii, „sunt legale”.
Așadar, dacă ai muncit 40 de ani, primești o penalizare. Dacă ești plantat într-o companie de stat, iei o bonificație. Dacă ai contribuit la buget, ești suspect. Dacă l-ai drenat, ești premiat.
Guvernul are toate pârghiile legislative, executive și morale pentru a opri acest dezastru bugetar. Dar nu o face. De ce? Pentru că nu vrea. Pentru că nu poate să-și muște mâna care îl hrănește: rețelele de partid care trăiesc din aceste salarii aberante. E o complicitate tăcută, o piramidă a obedienței bine unsă cu uleiul gros al rentei bugetare.
E legal să furi, dacă îți votezi legea? Sau cum se calcă în picioare Constituția cu legea în mână
Nu tot ce e legal e și legitim. Poți să-ți scrii o lege care-ți permite să primești 100.000 de lei pentru că ai ținut scaunul cald. Dar când acea sumă vine din banii publici, iar contribuabilii sunt puși la plată, devine un act de sabotaj social. E jefuirea bugetului de stat cu complicitatea statului însuși.
Și, ca să completăm cinismul sistemului, să ne amintim cum au fost tratate pensiile. S-a introdus contribuția CASS de 10% chiar și pentru pensiile deja impozitate, iar Curtea Constituțională a spus clar: e neconstituțional. Dar statul și-a luat banii cu japca, înainte să se pronunțe Curtea. În schimb, când vine vorba de salariile și bonusurile sinecuriștilor, guvernanții se ascund după „respectarea legii”, chiar dacă acea lege încalcă, la rândul ei, Constituția. Așadar, Constituția contează doar pentru amărâți. Pentru elitele bugetare, ea e opțională.
Ce fel de stat de drept e acela în care Constituția se aplică selectiv? Unde cetățeanul de rând e sancționat fără milă, dar statul închide ochii la propriile abuzuri, dacă beneficiază „ai noștri”? Ce fel de justiție socială pretinde o țară care smulge bani de la pensionari sub pretextul echității, dar menține privilegii uriașe pentru niște paraziți politici?
Răspunsul e trist: un stat captiv, care și-a pierdut rușinea, dar și busola constituțională. Un stat unde dreptatea se scrie cu pixul clientelei și se aplică cu bâta fiscală în capul celor fără pile.
Și, dincolo de toate, apare întrebarea de bun-simț pe care orice om normal o pune: Cum să plătești salarii și bonusuri astronomice pentru pierderi sau pentru lipsa totală de performanță? E nu doar imoral, e profund nelegal. Cum să nu poți curma așa ceva? Cât timp îți trebuie să modifici o lege injustă? Trei luni? Șase? Sau doar voință? Pentru că atunci când ai vrut să impozitezi pensiile, ai avut voință, ai avut urgență, ai avut viteză. Dar când vine vorba de privilegii pentru sinecuriști, brusc totul devine „complicat” și „delicat”.
Într-un stat normal, astfel de cazuri ar produce demisii, anchete, schimbări legislative în regim de urgență. În România, produc doar enervare și resemnare.
Concluzie amară și adevăr incomod
Adevărul e că această nesimțire bugetară nu e un derapaj, ci un sistem. Nu e o excepție, ci o regulă. Iar guvernele, fie că se numesc Ciucă, Ciolacu sau Bolojan, nu au curajul (sau voința) să o oprească. În schimb, au îndrăzneala să impoziteze suplimentar pensiile, să taie deducerile angajaților de rând și să vorbească despre „austeritate responsabilă”.
Ei bine, austeritatea, în România, e întotdeauna pentru proști. Iar jaful – pentru profesioniștii sistemului. Legali, legitimi, și foarte, foarte bine plătiți.
sursa foto:google.ro
