Într-o Românie în care impostura și complicitatea politică sunt mai firești decât performanța și decența, vocea ministrului Radu Miruță răsună ca o sirenă de incendiu într-o clădire unde toți s-au obișnuit cu fumul. Când un ministru spune că „românii nu simt nimic din bogăția pe care statul o are, pentru că se filtrează politic”, nu face doar o constatare amară – ci lansează o acuzație frontală la adresa sistemului care parazitează de decenii această țară.
Miruță nu se ascunde după lozinci. Vorbește despre concursuri mimate pentru managerii de stat, despre „selecții” făcute de firme de head-hunting care, miracol!, livrează doar politruci, și despre salarii de 50.000 de lei pe lună pentru directori care au ca unic criteriu de performanță „să nu întârzie la serviciu”. Este radiografia unui sistem care nu e doar corupt, ci profund obscen moral, pentru că își plătește cu generozitate slugile și-i uită pe contribuabili.
Ceea ce face Radu Miruță este rar: numește elefantul din cameră. În timp ce majoritatea colegilor de guvern mimează reforma, el spune clar că nu poți cere sacrificii populației – strângerea curelei, taxare mai dură, austeritate – în timp ce directorii de companii de stat înoată în bani publici ca niște pui de rechin crescuți în bazinul partidelor.
Dar cât de departe poate merge acest curaj?
România de azi nu este condusă de merit, ci de rețele. Parlamentul e o hală în care se negociază protecții și sinecuri, iar justiția, în mare parte, păstrează un formalism convenabil celor care ar trebui anchetați. Faptul că ministrul Economiei spune deschis că simte presiuni – telefoane, intervenții, „susținători” ai celor vizați – e, de fapt, recunoașterea că sistemul deja îl izolează.
Ce șanse are să reușească? Foarte mici – dacă rămâne singur. Zero – dacă societatea civilă stă pe margine. Dar șansa nu e zero dacă alegem, măcar o dată, să susținem omul care nu vine cu „vorbe mari”, ci cu o oglindă în care se vede clar: statul român a fost capturat de o rețea transpartinică de sinecuri, pile și tăceri cumpărate.
Miruță nu propune utopii. Nu vrea să desființeze salariile mari, ci să le condiționeze de performanță reală. Nu vrea război cu sistemul, dar nici nu vrea să-l îngroape sub tăcere. E, poate, singurul om din acest guvern care înțelege diferența dintre „a fi ministru” și „a ocupa o funcție”.
Știm deja cum se încheie, de obicei, aceste episoade de luciditate: cu remanieri elegante, dosare „la nevoie”, campanii de discreditare sau, mai des, cu izolare totală. De aceea, întrebarea reală nu e dacă va reuși Radu Miruță să schimbe sistemul. Ci dacă vom fi suficient de treji să-i cerem să nu cedeze.
Un lucru e cert: România nu duce lipsă de resurse, ci de onoare. Nu de legi, ci de voință. Iar când un ministru spune adevărul – fie și incomod – ar trebui să ne întrebăm nu cât deranjează, ci cât adevăr e în ceea ce spune.
Iar adevărul, în cazul lui Miruță, este imposibil de ignorat: statul român nu mai e al cetățenilor, ci al clientelei. Iar lupta reală începe de-abia acum.
