Niciun bărbat nu uită femeia care l-a învățat să iubească. Așa se spune. Nu fiindcă ea ar fi fost perfectă, ci pentru că, prin ea, s-a descoperit pe sine altfel decât se știa. S-a văzut vulnerabil, devorat de emoții, expus și viu. A fost un fel de trezire prin ardere. Iar arsura aceea nu se mai vindecă niciodată complet. Și nu e doar un clișeu sentimental, ci un adevăr care mi-a rămas gravat undeva adânc, dincolo de cuvinte. O femeie m-a învățat, într-adevăr, să iubesc. Sau, mai bine spus, m-a învățat să mă pierd. Să nu mai gândesc cu mintea mea cea rece, rațională, fiscală – aceea care calculase atâtea riscuri și evitase atâtea capcane în viață. Dar în fața ei… totul a căzut. Precauțiile, orgoliile, controlul.
Pentru mine, acea iubire n-a fost o poveste romantică, ci o beție a sufletului. M-a luat pe nepregătite, ca un vin vechi pe care-l bei cu încredere și te trezești, după un pahar, plutind între cer și abis. Un vertij dulce și periculos, în care nu mai conta ce e rațional, ce e prudent, ce e bine. Când ai sufletul sensibil și nu te-ai învățat să fii cinic, n-ai cum să controlezi o astfel de iubire. Nici n-o poți explica. Ea vine ca un incendiu în miezul iernii: neașteptată, absurdă, dar vitală. E o beție involuntară – nenecesară, poate, dar dorită din adâncul ființei. O cauză pe care o accepți fără să-i înțelegi efectele. Un nonsens al existenței… dar fără de care existența n-ar avea niciun sens. O femeie care m-a făcut să visez cu ochii deschiși și să cred, pentru o vreme, că lumea e altfel – mai blândă, mai caldă, mai plină de sens. Care m-a făcut să râd fără motiv și să mă tem fără motiv. Să vorbesc cu mine noaptea și să sper ziua. Să vreau să fug… dar și mai tare să rămân.
Îți ia mințile și ți le dă înapoi schimbate. Te face să te îndoiești de tot ce știai, dar și să trăiești cu o intensitate pe care n-ai cunoscut-o până atunci. Cu ea, bucuria și disperarea devin gemene. Ea m-a învățat iubirea în forma ei incandescentă, contradictorie. Cu certuri din nimic, dar și cu săruturi care făceau uitate toate războaiele. Certurile aprinse și împăcările fierbinți se succed ca anotimpurile în mijlocul aceleiași zile. Vrei să fugi, dar și mai mult vrei să rămâi. Spui că n-o mai vrei, dar o dorești cu disperare. O iubești în timp ce te negi pe tine însuți. Este, poate, forma supremă de trăire – și forma cea mai riscantă de a fi. Cu momente în care voiam să o uit, dar și cu nopți în care nu puteam respira fără amintirea ei. O iubire în care realitatea se împletea cu visul și bucuria cu o ciudată formă de disperare dulce.
Și totuși… m-am trezit.
Dar orice beție are și o trezire. Și trezirea nu e întotdeauna blândă. A venit și mahmureala. Nu a fost o trezire brutală, ci lentă, ca o coborâre din înalturi. A început cu gesturi mici, cu nepotriviri subtile. Și cu ea, întrebarea firească: Ce a fost adevăr și ce a fost proiecție? Ce am iubit în ea și ce am inventat eu, înfierbântat de propriile-mi goluri și așteptări? Și cu alte întrebări care nu-și găseau răspuns. Cu întrebări tăioase, cu revelații incomode. Cine e, de fapt, omul de lângă tine? Se mai potrivește fiorul cu realitatea? Mai are iubirea aceea, născută în euforie, loc într-o viață care cere echilibru? Poate că nu. Poate că, odată ce ai coborât din zbor, începi să simți greutatea lucrurilor mărunte: diferențele de ritm, nepotrivirile de valori, oboseala gesturilor care nu mai au aceeași magie. Atunci, iubirea se transformă: nu mai e explozie, ci încercare. Nu mai e beție, ci construcție. Nu mai e vis, ci decizie. Apoi, un mecanism care se defectează lent, dar sigur, iubirea s-a transformat. Nu în ură – nu, niciodată. Dar în tăcere. În înstrăinare. În acea formă de durere elegantă, pe care o porți ca pe o cravată prea strânsă: nu te sufocă, dar nici nu te lasă să respiri complet.
Am rămas, o vreme, în vrajă. Am repetat scene, mi-am răscolit amintirile ca un detectiv sentimental, căutând unde s-a rupt vraja. Dar vraja nu se rupe într-un punct. Se topește, ca zăpada primăvara. Și într-o zi, fără să-ți dai seama, descoperi că ai învățat ceva mai important decât iubirea: ai învățat luciditatea.
Și poate că asta este iubirea adevărată: nu cea care te face să delirezi, ci cea care te face să te vezi pe tine cu alți ochi. Să te înțelegi mai bine, prin reflecția în celălalt. Nu o poveste perfectă, ci o poveste care te trezește.
Pe ea n-o voi uita. Nu pentru că a fost perfectă, ci pentru că, în imperfecțiunea și frumusețea ei, mi-a arătat cine sunt când iubesc. Și cine pot fi când încetez să o fac.
Dar, să fim sinceri, chiar dacă aș fi vrut să controlez acel sentiment, n-aș fi putut. Nu poți controla o iubire care te mistuie. Nu când ești făcut din carne vie, nu când porți un suflet sensibil și nu ai fost educat în cinism și răceală. Ai vrea, poate, să o domolești, să o încadrezi într-o logică, s-o explici rațional, s-o disciplinezi. Dar nu poți. Nu poți pentru că iubirea aceea nu se supune logicii, nu se lasă prinsă în definiții. E o beție involuntară, o stare nenecesară, dar pe care ți-o dorești din toată ființa. Ca și cum ți-ai întinde singur cătușele, doar pentru că nu poți trăi altfel decât captiv.
E o cauză pe care o accepți, dar nu-i poți îmbrățișa toate efectele. De fapt, nici nu le înțelegi. Poate nici nu trebuie. Iubirea aceasta e un paradox viu: un nonsens al existenței… dar fără de care existența însăși n-ar avea niciun sens.
Aici stă, poate, secretul tuturor marilor creații. Arta și cultura, în formele lor cele mai înalte, sunt exact asta: arcuri peste timp ale iubirii, punți nevăzute între ce a fost și ce nu va mai fi niciodată. Poeziile scrise cu inima sfâșiată, muzica născută din dor, pictura inspirată de o privire pierdută – toate sunt ecouri ale acelor iubiri imposibil de înțeles și de uitat. Când iubirea nu poate fi trăită, ea se sublimă în artă. Când nu mai poate fi rostită, devine vers, culoare, sunet, rugă.
Poate că aici este marea lecție: iubirea nu trebuie înțeleasă, ci simțită. Nu trebuie explicată, ci purtată, uneori ca o cicatrice, alteori ca o medalie. Pentru că ea nu vine să ne liniștească, ci să ne trezească. Să ne tulbure. Să ne înalțe și apoi să ne arunce în gol. Și tocmai această neputință de a o stăpâni o face atât de omenească. Atât de dureros de frumoasă.
Și, da, poate că nu am păstrat femeia. Dar am păstrat miracolul trezirii. Și setea aceea de infinit, care nu se mai stinge.
Astăzi, când privesc înapoi, nu mai doare. E o melancolie caldă, ca o piesă veche pe care o asculți și zâmbești. Poate că nu am păstrat femeia, dar am păstrat amintirea acelei iubiri care mi-a luat mințile… și, într-un final, mi le-a redat.
Pentru că, vezi tu, în arhiva sufletului – acel lăcaș tainic unde timpul nu are nicio putere – rămân și revin mereu acele clipe. Nu prin voință, ci printr-o chemare subtilă, involuntară. O privire, un parfum, o melodie uitată și gata – s-a deschis sertarul. Le accesezi fără să vrei, dar nici nu vrei cu adevărat să le uiți. Pentru că acolo, în acele momente, ai fost viu cu o intensitate imposibil de replicat.
Le vrei retrăite până la moarte. Secrete, vii, intacte. Le accesezi când ți-e dor de tine cel care ai fost atunci: tânăr, vulnerabil, deschis până la durere. Le regreți cu o voluptate stranie, ca pe un păcat care te-a făcut mai uman. Le vrei retrăite până la moarte – nu pentru că n-ai trecut peste ele, ci pentru că în ele ai fost viu cu o intensitate pe care n-ai mai regăsit-o. Și totuși, le respingi. Nu vrei să le repeți efectul. Le respingi efectul devastator, prăpastia în care ai căzut atunci, și în locul lor, cu un fel de maturitate dureroasă, îți pui realitatea: acea realitate care, în timp, ți-a restaurat echilibrul emoțional și psihic. O realitate mai tăcută, dar mai sigură. O realitate mai puțin strălucitoare, poate, dar respirabilă. O liniște care nu tulbură, dar nici nu exaltă.
Și între cele două lumi – cea a amintirii care te arde și cea a vieții care te liniștește – așa învățăm să trăim. Cu recunoștință. Cu melancolie. Cu dorințe pe care le îngropăm cu grijă și iubiri pe care le transformăm în sens. Cu o formă discretă de dor pentru ceea ce n-a fost să fie… dar care te-a făcut cine ești. Și dacă arta și cultura rezistă în timp, e pentru că ele sunt exact asta: ecoul acelor iubiri imposibile, care n-au putut fi trăite pe deplin și au devenit versuri, picturi, muzici. Când iubirea nu mai poate locui în doi oameni, ea migrează în simbol, în metaforă, în memorie.
Memoria noastră – hardul nevăzut al sufletului – stochează două tipuri de experiențe: pe de o parte, cele pozitive, care te detașează de cotidian, care-ți oferă combustibilul necesar pentru autoechilibru psihic și un spațiu sigur pentru refulări; pe de altă parte, experiențele negative, care funcționează ca semnale de alarmă, menite să te protejeze, să te avertizeze să nu repeți aceleași greșeli dacă vrei să eviți suferința. Aceste amintiri – bune și rele – alcătuiesc țesătura subtilă în care ne croim existența.
Așa învățăm să trăim: cu amintiri care ard și alegeri care salvează. Cu dorințe pe care le îngropăm cu grijă și iubiri pe care le transformăm în sens. Și dacă arta și cultura rezistă în timp, e pentru că ele sunt exact asta: ecoul acelor iubiri imposibile, care n-au putut fi trăite pe deplin și au devenit versuri, picturi, muzici. Când iubirea nu mai poate locui în doi oameni, ea migrează în simbol, în metaforă, în memorie.
Poate că iubirea aceea n-a fost făcută să dureze. Dar a fost făcută să ne trezească. Să ne tulbure. Să ne arate că suntem capabili de infinit, chiar dacă doar pentru o clipă.
Și pentru asta, nu o vom uita niciodată.
