În România posttranzițională, ideea simplă de a combate frauda printr-un mecanism tehnic – taxarea inversă a TVA – pare o utopie. Nu pentru că nu ar funcționa. Dimpotrivă: exact pentru că ar funcționa prea bine. Ar tăia drastic alimentarea cu bani a rețelelor de crimă organizată care, sub masca economiei reale, drenează anual miliarde din bugetul statului.
Frauda de tip carusel, rambursările fictive, lanțurile evazioniste construite pe firme-fantomă – toate acestea nu sunt accidente de sistem, ci mecanisme bine regizate. Ele nu prosperă în ciuda statului, ci prin stat. Iar acest stat, de ani buni, nu mai este un arbitru, ci un pion. Într-o piesă de teatru absurd în care hoțul scrie legile, polițistul le ignoră, iar judecătorul le absolvă.
Taxarea inversă la TVA, o metodă simplificată prin care obligația de plată se mută de la vânzător la cumpărător, elimină efectiv motivația evaziunii. Nu mai ai de ce să ceri rambursări fictive, pentru că TVA-ul nu mai circulă între firme. Nu mai ai „gauri negre” contabile care să înghită milioane. Într-un cuvânt: nu mai ai hrană pentru rețelele de crimă economică. Și aici apare marea întrebare: cine și-ar dori, din interiorul sistemului, să tragă glonțul final în capul acestui mecanism fraudulos? Răspunsul este la fel de simplu: nimeni.
Mai mult decât atât, nu doar că Parlamentul și Guvernul refuză sistematic să implementeze taxarea inversă, dar au și acționat metodic pentru a desființa ultimele bastioane legislative împotriva fraudei. Legea evaziunii fiscale a fost ciuntită, Codul fiscal a fost „optimizat” în favoarea escrocilor cu gulere albe, iar Codul penal a fost reformat astfel încât să dezincrimineze, pas cu pas, frauda de TVA. Practic, în România actuală, nu doar că nu se mai luptă cu frauda fiscală – se legiferează protecția celor care o comit. Crima organizată a primit ceea ce visa de decenii: un cadru legal în care să poată fura fără riscuri.
Fiindcă în România, crima organizată nu mai stă în subsoluri întunecate, ci în birouri elegante, în sedii de partide, în comisii parlamentare și consilii de administrație. Este o crimă organizată cu laptop, cu influență și cu rețele de protecție în toate instituțiile-cheie ale statului. Ea nu ucide cu pistoale, ci cu ordonanțe de urgență. Nu amenință la colțul străzii, ci prin contracte preferențiale și licitații „cu dedicație”. Este o caracatiță cu cravată.
Și atunci, cum să impui taxarea inversă într-un sistem în care pierderile bugetare sunt, de fapt, profituri private? În care golurile din vistierie sunt umplute în conturi din Cipru sau Dubai? Cum să-i ceri celui care controlează Parlamentul să voteze împotriva propriei surse de finanțare? E ca și cum ai cere mafiei să legifereze interzicerea șantajului.
Orice guvern cu adevărat interesat de stoparea fraudei ar implementa taxarea inversă fără ezitare. Ea nu este o invenție românească – e folosită cu succes în mai multe țări europene pentru a bloca evaziunea în domenii sensibile. Dar România, ca de obicei, preferă „soluțiile temporare” și „grupurile de lucru” care nu lucrează. Pentru că, în realitate, banii din TVA sunt o pradă prea mare pentru a fi lăsată din mână.
Până nu va exista o presiune reală din partea societății civile, a mediului de afaceri cinstit și a instituțiilor europene, România va continua să piardă anual miliarde. Și nu pentru că nu știe cum să le păstreze. Ci pentru că nu vrea. Iar când statul nu mai e prost, ci complice, nu mai vorbim de incompetență, ci de crimă organizată la nivel instituțional.
Taxarea inversă ar putea fi cheia. Dar cheia e ascunsă, bine păzită de cei care au încuiat ușa tocmai ca nimeni să nu intre
