Într-o țară în care analfabetismul funcțional a ajuns politică de stat, iar meritocrația a fost înlocuită cu „pile, cunoștințe și relații”, fabricile de diplome sunt cele mai profitabile întreprinderi de stat mascate în universități. Aceste „ateliere” de producție intelectuală pe bandă rulantă livrează anual mii de produse neconforme: indivizi cu diplomă, dar fără cunoștințe, cu pretenții, dar fără pregătire, cu ambiții, dar fără rușine, care au infestat întreaga administrație publică și au substituit performanta cu diletantismul.
Cazul Timișoara, iunie 2024, nu este o excepție, ci o mostră de rutină academică. La Facultatea de Inginerie și Tehnologii Aplicate de la Universitatea de Științele Vieții „Regele Mihai I” (USVT), o studentă – devenită între timp casieră neoficială – colecta banii „de absențe” de la colegii săi. Într-o scenă desprinsă din teatrul absurdului românesc, prodecana Mihaela Moatăr a fost prinsă în flagrant de DNA după ce a primit banii pentru prezențe fictive. Era nevoie, desigur, să trecem și educația pe ștatul de plată al corupției.
Dar această Mihaela Moatăr nu este doar un simplu funcționar universitar rătăcit în peisaj. Ea este o apariție tipic „iosefiniană” în academia locală – o figură exotică, cu prezență aspru-decorativă, produsă mai degrabă de genele cartierului Iosefin decât de rigorile bibliotecii universitare. Excelența sa profesională este, cum ar spune politicos un raport de audit academic, „mai mult decât discutabilă”, iar vocația didactică pare extrasă din cultura de tarabă: superficialitate cu pretenții, autoritate de birou și cunoștințe de broșură promoțională.
Astfel de personaje, care în mod normal ar trebui ținute la distanță de orice catedră, ajung să decidă cine trece, cine pică, cine „cotizează” și cine se „angajează” ulterior în sistemul public. Universitatea a devenit o rețea de tip feudal, cu ierarhii informale, loialități de clan și mecanisme de selecție complet inverse față de ce presupune o instituție de învățământ superior: în loc să promoveze inteligența și etica, recompensează servilismul și șmecheria.
Dar acest flagel nu mai este de mult o anomalie. A devenit normă. S-a transformat într-o concurență a lăcomiei între universități, un campionat național al mediocrității și imposturii. Sub presiunea scăderii dramatice a interesului real pentru studiu, facultățile au găsit soluția magică: renunță la exigențe și maximizează încasările. Învățământul superior românesc a fost astfel divizat subtil într-un sistem dual – cu taxe și fără taxe. Dacă vrei să „reziști pe piață”, te „adaptezi”: cobori ștacheta, închizi ochii, transformi profesorul în prestator de note și studentul în client fidel.
În această ecuație tristă, calitatea a devenit o amenințare. Dacă insiști pe performanță, dacă mai ai pretenții academice, îți vezi sala goală. Nimeni nu vrea să învețe, toți vor doar diploma. Consecința? Cu câteva excepții – precum Politehnica sau câteva universități de stat cu tradiție – absolventul de azi nu știe nici cât un elev mediocru de liceu din anii ’80.
Cum am ajuns aici? Răspunsul e simplu: România suferă de o penurie gravă de profesori adevărați. Cei cu pedigree universitar, cu vocație didactică, cu biblioteci în cap și în casă, au fost fie marginalizați, fie izgoniți. În locul lor, prin corupție, s-au instalat pseudo-profesori universitari, creaturi de laborator politic sau de rețea locală, fără operă științifică, dar cu dosare de promovare groase și conturi solide.
Acești „profesori” nu formează studenți, ci doar îi tolerează până la încasarea taxei. Nu țin cursuri, ci prestează powerpointuri reciclate. Nu fac cercetare, ci completează foi de pontaj și fișe de autoevaluare pe punctaj. Iar rezultatul se vede: avem generații de tineri cu diplome și zero formare, dar cu pretenția de a ocupa posturi-cheie în administrație, educație, chiar și în medicină sau inginerie.
Într-o societate de Ciolaci, unde diploma se poartă ca o legitimație de partid, iar impostura este recomandare de carieră, cine să reformeze sistemul? Cei care au nevoie de un electorat prost educat, ușor de manipulat și greu de întrebat? Cei care conduc ministere cu CV-uri mincinoase și doctorate plagiate?
Cazul de la Timișoara nu este decât o fotografie de familie cu sistemul: o universitate care vinde absențe, o prodecană care încasează șpăgi, o studentă care face intermedieri și o țară care își distruge viitorul, cu acte-n regulă.
Concluzie: De la impostură la responsabilitate
România nu duce lipsă de inteligență, ci de cultivarea ei cinstită. Nu duce lipsă de resurse, ci de oameni pregătiți care să le gestioneze onest. Și, mai presus de toate, nu duce lipsă de diplome, ci de oameni care să le merite.
O societate care își vinde diplomele, își fură viitorul. Educația nu este un serviciu de livrare rapidă a „calificărilor” pe hârtie, ci o construcție anevoioasă de caracter, cunoaștere și discernământ. Dacă ne-am obișnuit să promovăm impostura pentru că e comod, e vremea să ne întrebăm: ce fel de societate vrem să fim? Una construită pe hârtie sau pe competență?
Reforma nu va veni de sus. Cei de sus au ajuns acolo tocmai pentru că sistemul e stricat. Reforma trebuie să înceapă de jos: din școli, din familii, din vocația profesorilor și din demnitatea studenților care refuză să fie clienți. Din fiecare alegere pe care o facem ca cetățeni: pe cine votăm, pe cine promovăm, pe cine aplaudăm.
Până nu vom avea curajul să cerem educație autentică și nu diplome convenabile, vom rămâne prizonierii unei elite false, care conduce cu tupeu și minte cu diplomă. România are nevoie urgentă de o revoluție a valorii, nu doar în educație, ci în toate sferele unde competența a fost înlocuită cu conformismul și șmecheria.
A educa corect înseamnă a construi caractere, nu doar cariere. Și fără caractere, nicio națiune nu rezistă în istorie, oricâte doctorate ar aduna pe hârtie.
sursa foto: google.ro
