Circulă prin colțurile internetului o chemare la interpelare în Parlament pentru șefa ANAF, Nicoleta-Mioara Cîrciumaru, dar să nu vă așteptați la vreun miracol. Dacă știți deja de la știri, ANAF are de recuperat un total de 24 de miliarde de euro de la firmele datornice, dar, din păcate, doar 6 miliarde mai sunt recuperabile, restul fiind pierdute, aflate în „zone impenetrabile” pentru fiscalitate – falimente, dispariții, active inexistente. Curtea de Conturi, cu ochii bine deschiși, a tras semnalul de alarmă. Pe scurt, 75% din datorii sunt imposibil de recuperat. Bineînțeles, nimeni nu întreabă „de ce?”. Nu, e mult mai simplu să o dai pe ANAF, să te învârți în jurul problemei și să arăți cu degetul spre instituția care se chinuie să-și facă treaba cu ceea ce are la dispoziție.
Totuși, adevărul incomod este altul: dacă ANAF nu poate recupera aceste datorii este pentru că nu are instrumentele legale necesare. Codul de procedură fiscală este o fantoșă, iar legislația penală este o glumă proastă care permite abuzuri și contestații infinite. În schimb, parlamentarii care lansează această interpelare se fac că uită să propună în Parlament soluții reale. Așadar, aceleași persoane care încep să-i pună la zid pe funcționarii ANAF pentru „nerăspunderea” lor, sunt aceleași care NU propun taxarea inversă la TVA, o măsură care ar aduce la buget 5 miliarde de euro anual. Sau poate că nici nu s-au gândit la impozitarea cifrei de afaceri, care ar mai adăuga încă 2 miliarde de euro anual. Măcar atât. Dar, evident, nici măcar nu suflă o vorbă despre modificarea Legii Insolvenței, care produce prejudicii de miliarde de lei anual, bani care nu vor fi recuperați niciodată. Și nu în ultimul rând, Legea evaziunii fiscale, care a ajuns să fie o maculatură inutilă, mai mult o hârtie de colorat decât un instrument real de combatere a fraudei.
În schimb, ce propun acești parlamentari ipocriți? Să interpeleze ANAF-ul. Să le ceară explicatii de ce nu reușește să scoată „banii pierduți” din nisip. Să le spună că „trebuie să adune banii de undeva” și „de ce nu îi găsiți pe ăia 18 miliarde?”. Dar, evident, să nu întrebe despre legile care fac imposibilă această colectare, despre justiția care anulează rapid orice decizie fiscală esențială pentru bugetul de stat. Fiscul este singura instituție chemată să lupte cu un dușman armat până-n dinți cu tancuri de corupție, iar el e dotat doar cu niște mâini goale și un set de legi mai vechi decât piramidele. Și, în loc să-i sprijine, acești „mari reformatori” nu fac decât să pună în față ANAF-ul, ca și cum ar fi vrăjitorul care trebuie să facă minuni fără baghetă. Asta este culmea ipocriziei parlamentare.
Și până la urmă, unde este responsabilitatea Parlamentului și a Guvernului? De ce nu propun soluții concrete? De ce nu abordează măsurile de modificare a legislației pentru a sprijini ANAF să adune banii în mod eficient? Pentru că răspunsul este simplu: e mult mai ușor să arunci vina pe altcineva decât să-ți asumi vreo reformă reală. E mult mai simplu să faci un circ ieftin cu ANAF-ul, în timp ce sistemul fiscal este ținut în genunchi de legi nereformează și de o justiție „corectă” care anulează tot ce înseamnă încercare de a pune ordine în haosul fiscal.
Așadar, ce ne rămâne? Să tot vedem astfel de interpelări care, în loc să propună soluții, fac doar un show ieftin în fața unui public neinformat. Poate ar trebui să ne întrebăm dacă avem parlamentari care măcar înțeleg despre ce vorbesc când vine vorba de finanțele publice. Sau, poate, să ne întrebăm de ce avem un Guvern care pare că se uită în altă parte când instituțiile statului cer ajutor pentru a-și îndeplini sarcinile.
În concluzie, interpelarea șefei ANAF nu este nimic altceva decât o farsă. O frumoasă frecție la un picior de lemn, în timp ce adevărata problemă – lipsa unui cadru legislativ funcțional – rămâne ignorată, iar deficitul național crește necontrolat. Măcar să mai fi avut și o soluție, dar… în schimb avem doar vorbe goale, risipite pe drum.
Și dacă tot suntem la capitolul „de ce nu merge ANAF-ul cum ar trebui”, haideți să scoatem de sub preș un alt elefant din cameră: ANFP-ul, adică acea instituție care ar trebui să reglementeze carierele funcționarilor publici și să asigure profesionalismul în administrație. În realitate? O fabrică de ștampile pentru pile, rubedenii și cumetri, aflată în moarte clinică, dar ținută artificial în viață ca să poată valida „meritocrația de familie”. ANFP a ajuns să taie frunze la câini, dar cu ștaif și cu ștampilă, sub oblăduirea directă a politicienilor care și-au pus nepoții, amantele și finii în toate structurile cheie ale statului, inclusiv în ANAF.
Iar peste acest strat de ipocrizie administrativă vine și Legea funcționarului public, un monument de obediență legalizată. Această lege a fost scrisă probabil în glumă, dar aplicată cu o seriozitate sinistră. Ea a reușit performanța de a transforma funcționarul ANAF dintr-un profesionist al fiscalității într-un slujbaș docil, care mai întâi verifică direcția vântului politic și abia apoi aplică legea. Nu degeaba au ajuns oamenii din sistem să nu mai decidă nimic fără „acordul superiorului” – iar superiorul, de cele mai multe ori, este rezultatul unei numiri politice care își așteaptă mandatul de la partid, nu de la interesul public.
Așa că nu e de mirare că ANAF, în loc să fie o instituție de elită, a ajuns o structură sufocată de influențe politice, cu oameni capabili marginalizați și mediocri promovați în funcție de carnetul de partid sau de gradul de rudenie. Cum să ceri performanță într-un astfel de sistem. Cum să lupți cu evaziunea fiscală când angajații sunt mai preocupați să nu deranjeze pe cine nu trebuie, decât să aplice legea în litera și spiritul ei?
Așadar, interpelarea ANAF-ului fără a pune pe masă problemele reale – legislația strâmbă, justiția selectivă, lipsa de voință politică și infiltrarea instituțiilor de control cu obedienți politici validați de ANFP – e ca și cum ai întreba un soldat fără armă de ce nu câștigă războiul. Răspunsul e simplu: pentru că în România, războiul cu evaziunea nu se poartă niciodată cu arme reale, ci cu lozinci, „strategii naționale” prăfuite și interpelări penibile, menite să mimeze grija pentru banul public. Circ și atât!
