Într-o țară în care tranziția de la comunism la capitalism a fost, mai degrabă, o parcare cu sens giratoriu pentru elitele vechi și noi, povestea marilor privatizări e o frescă tragicomică pictată cu pixul notarial, ștampila de partid și puțin sânge pe hârtiile contabile. Cazurile Rompetrol și Vega nu sunt excepții, ci manuale neoficiale de „Cum să cumperi ieftin, să vinzi scump și să nu răspunzi penal”. Pe acest fond, numele lui Dinu Patriciu se scrie cu aur în catastiful capitalismului de cumetrie, acolo unde statul e prostul care plătește, iar poporul aplaudă.
Acest text nu e doar o cronică a faptelor, ci o radiografie cu raze X în cheie satirică a unei boli sistemice: corupția în formă instituționalizată. Vom parcurge împreună traseul banilor, al legilor croite pe genunchi și al amneziilor convenabile, până când cortina cade și-n sală nu mai e nimeni — doar un ecou cu vocea SRI-ului întrebând: „Mai avem stat?”
Lăsasem la desert cazul Rompetrol și rafinăria Vega pentru că, vorba ceea, „lucrurile bune vin la final”. Iar aici nu vorbim doar despre „bine”, ci despre culmea lăcomiei, Everestul traficului de influență, Mont Blanc-ul mitei instituționalizate și Kilimanjaro-ul combinațiilor politice în stil mafiot – toate într-o singură afacere oligarhică, românească sută la sută, neaoșă, nespălată și neaccizată.
În centrul acestui tăvălug de interese, un personaj care merită o statuie într-un parc tematic al tranziției postcomuniste: Costache-Dinu Patriciu. Arhitect la origine, cu fler de escroc rafinat și diploma de liberal în buzunarul de la sacou, Patriciu s-a reconvertit în om de afaceri „de succes” – adică exact ce înseamnă în România: a sponsorizat la greu și stânga și dreapta, și sus și jos, și ce e și ce nu e politic, până a ajuns să construiască un imperiu pe scheletul putrezit al economiei de stat.
Cu o dexteritate de chirurg care operează fără bisturiu, Dinu și-a înfipt sonda în buzunarul statului și a început extracția de resurse: din bugete, din taxe, din accize și, mai ales, din bunul-simț. A pus pe picioare una dintre cele mai mari caracatițe politico-mafiote din economia postdecembristă, cu tentacule bine unse de petrol și șpăgi către polițiști, procurori, judecători și parlamentari. Mita nu era în plicuri – era la cisternă. Se livra sub formă de produse petroliere neaccizate, care, prin minunea ingineriei financiare românești, se transformau magic în carburanți accizați… cu profit baban.
Ani de zile a turnat pe piața neagră combustibili camuflați sub nume care sună mai degrabă a loțiuni de plajă decât a motorină: Vegasol, Solvexol, solvent ușor, benzină de extracție, combustibil de tip M, ulei nerafinat tip P3… Dacă le citeai eticheta, ziceai că-s produse cosmetice din Bali. Dar în realitate, mergeau brici în orice motor termic care nu făcea nazuri.
Cu un profit consistent obținut din vânzarea acestor „miracole chimice” prin rețele de firme-fantomă, Patriciu a decis că e timpul pentru nivelul următor: achiziția Rompetrol și Petromidia. Dar n-a cumpărat simplu, ca un muritor de rând. A inventat un mecanism prin care a dat statului o țeapă demnă de o ediție specială a Guinness Book: mai întâi, a cumpărat compania fără să plătească integral prețul – dar și-a asumat datoriile istorice, pe care tot el le-a făcut și apoi le-a vândut tot statului. Rezultatul? Statul român, care nu-și încasase banii de la privatizare și, deci, rămânea de facto proprietarul Petromidiei, a fost păcălit să-și mai cumpere o dată propriile acțiuni. Inginerie financiară de maestru, marca Patriciu-Năstase- Tăriceanu – un trio demn de o operetă tragicomică.
Ca bonus, s-a mai ocupat și de manipularea pieței de capital, jucând la ruletă acțiunile OMV Mineral Oil Romania SRL, pe care le mișca prin Rompetrol ca pe niște pioni pe tabla de șah a devalizării.
În concluzie, afacerile Patriciu, adică Vega Ploiești și Rompetrol, ar trebui studiate în manualele de fraudă fiscală avansată – capitolul „cum să furi legal cu aprobarea guvernului și complicitatea parlamentului”. Sunt lecții de economie în stil rusesc, cu oligarhi de-ai noștri, crescuți nu cu votcă, ci cu whisky de import și cotizații la toate partidele. Diferențele dintre România și Rusia, în materie de mari privatizări? Zero. Același ADN de jaf organizat și devalizare națională.
După introducerea accizelor prin OUG 158/2001, statul român, în loc să întărească colectarea, a inventat o industrie întreagă a produselor „neaccizabile”, care, cu puțină magie birocratică și un bax de șpăgi, deveneau produse „omologate” ca industriale, dar funcționau perfect în orice Dacie obosită. Cererea de „produse tehnice neaccizate” a explodat peste noapte, iar Ministerul Economiei s-a transformat în uzină de aprobare pentru tot ce mirosea a petrol și profit rapid.
VEGA Ploiești, Steaua Română Câmpina și Astra Ploiești au devenit uzinele de fabricat minuni: solvexoli, uleiuri SR1, solvenți ușori tip I și II, uleiuri minerale de toate felurile – totul omologat oficial, pe bani neoficiali. Produse care, chipurile, erau pentru prelucrări metalice, dar ajungeau direct în bidoanele cu combustibil alternativ. O afacere cu două fețe: una pentru stat, frumos ambalată în hârtii, și alta pentru realitate – plină de motorină „eco” care nu plătea acciză.
Dinu Patriciu a devenit regele incontestabil al acestei economii paralele, cu rețele de evaziune națională și corupție instituționalizată, susținute de Guvern, Parlament și toate autoritățile „competenționale”. După 1989, niciun alt personaj nu a reușit să fure cu atâta eleganță și protecție. A demonstrat, practic, că în România, legea nu e făcută pentru a fi respectată – ci pentru a fi interpretată de cei care și-o scriu singuri.
Odată cu introducerea accizării în România – adică momentul în care statul și-a amintit că trebuie să și încaseze bani, nu doar să-i piardă – au fost reglementate și condițiile în care această acciză se colecta. Conform prevederilor OUG 158/2001 (modificată, completată și, probabil, îmbârligată pe ici, pe colo, prin părțile esențiale), „uleiurile minerale, altele decât cele prevăzute la alin. (2), sunt supuse unei accize dacă sunt utilizate sau puse în vânzare drept combustibil sau carburant.” Mai mult, zicea ordonanța: „pe lângă produsele menționate la alin. (1), orice produs utilizat sau pus în vânzare drept carburant ori component pentru a crește volumul final al carburanților este impozitat drept carburant.”
Sună logic, nu? Dacă merge în motor și te duce din Ploiești până-n Vama Veche, e carburant, deci plătești acciză. Teoretic.
Ce s-a întâmplat însă în practică, după ce România a descoperit acciza, ca pe America? Ei bine, brusc – și când spun „brusc”, mă refer la genul de viteză cu care se scumpesc ouăle înainte de Paște – a explodat cererea de produse… neaccizate. Piața românească, care până atunci nu știa ce-i ăla „solvent ușor tip II”, a început să ceară cu disperare tot soiul de fluide tehnice cu nume de laborator și utilizări complet neclare. Ce nu cereau consumatorii, „anticipau” rafinăriile. Așa a început miracolul: omologarea acestor produse devenise o industrie de sine stătătoare, o fabrică de para-legalitate cu sediul central, aparent, în Ministerul Economiei.
VEGA Ploiești, STEAUA ROMÂNĂ Câmpina și ASTRA Ploiești au fost printre campionii absoluți ai reinventării chimiei aplicate. Peste noapte, au devenit producători de cantități uriașe de ulei neemulsionabil pentru prelucrări metalice tip SR1, Solvexol 150, ulei nerafinat tip P3, solvent ușor tip I și II sau benzină de extracție – adică fix genul de produse pe care, dacă le pui într-un rezervor, îți pornește Loganul fără să tușească. Cu atâtea produse „industriale”, România putea alimenta jumătate din uzinele Europei… dacă ar fi existat vreo cerere reală pentru ele.
Omologarea acestor produse și a așa-ziselor „standarde tehnice” a fost o comedie neagră scrisă de complicități și jucată de actori bine plătiți. Exista o complicitate directă între administratorii rafinăriilor și organismele de omologare – adică între cei care produceau și cei care validau cu parafă oficială minciuna fiscală. Produsele aveau toate caracteristicile necesare pentru a înlocui perfect carburantul clasic. Singura diferență era… lipsa accizei. Și o semnătură bine unsă.
În tot acest peisaj distopic cu iz de motorină netaxată, Patriciu s-a ridicat ca un veritabil campion mondial la fraudă fiscală cu aprobări guvernamentale. A devenit nu doar un guru al produselor neaccizate, ci și principalul arhitect al unei rețele naționale de corupție instituționalizată, poate cea mai vastă și mai periculoasă care a funcționat în România post-decembristă. Iar această rețea n-a fost un accident – a fost posibilă doar cu sprijinul direct și complicitatea Guvernului și Parlamentului.
Așa a ajuns România să aibă mai mulți solvenți decât soluții și mai multe uleiuri minerale decât rezerve de moralitate fiscală.
În continuare, permiteți-mi să vă povestesc cum m-am intersectat (involuntar, dar intens) cu caracatița domnului Dinu Patriciu și cum au sărit Guvernul, Parlamentul României și Ministerul Public ca niște eroi de benzi desenate — nu să apere legea, ci să-l salveze, în cor, pe acest guru al evaziunii petroliere.
În perioada octombrie – decembrie 2003, am efectuat mai multe verificări privind carburantul comercializat de rafinăriile aflate sub umbrela SC ROMPETROL RAFINARE SA Constanța (a.k.a. PETROMIDIA), SC ROMPETROL SA, rafinăria VEGA Ploiești, SC RAFINĂRIA STEAUA ROMÂNĂ SA Câmpina, dar și la diverși distribuitori afiliați sau complici — printre care: SC OMV ROMANIA MINERAL OIL SRL, SC SHELL ROMANIA SRL, SC ARATIM SA, SC GIOLANTIN IMPERIAL OIL SRL din Sâmbăteni, Arad și, probabil, alte câteva firme cu nume exotice și conturi bine păstrate.
Astfel, între octombrie și noiembrie 2003, Garda Financiară Arad a prelevat mostre de motorină EURO 3 și EURO 4 — produse de ROMPETROL RAFINARE SA Constanța — din depozitul de la Vladimirescu, județul Arad. S-au prelevat probe și de la: OMV România (stația de carburanți din Arad, care se aproviziona de la ROMPETROL), ARATIM SA, GIOLANTIN IMPERIAL OIL și SHELL ROMÂNIA (care, de asemenea, se aprovizionau de la ROMPETROL).
Probele au fost analizate de Autoritatea pentru Protecția Consumatorului (la cererea Gărzii Financiare), care le-a trimis spre expertizare la Centrul Național „LAREX” București. Și ce să vezi? LAREX a confirmat oficial, cu ștampilă, că motorina comercializată de SC ROMPETROL RAFINARE SA — celebrul PETROMIDIA — nu corespundea condițiilor de calitate stabilite prin HG 732 din 26 iulie 2001. Cu alte cuvinte, era motorină doar cu numele, dar nu și cu molecula.
Garda Financiară a reacționat ca-n filmele cu justiție de duminică: a amendat producătorul ROMPETROL RAFINARE SA cu 20 de miliarde lei (vechi, dar mulți), dispunând totodată confiscarea veniturilor obținute din vânzarea combustibilului dubios — adică încă 20,7 miliarde lei.
Lista rușinii petroliere a continuat astfel:
• GIOLANTIN IMPERIAL OIL SRL: amendată cu 6 miliarde lei (cetateanul de etnie romă care m-a amenintat cu sabia ninja).
• OMV ROMÂNIA MINERAL OIL SRL: amendată cu 10 miliarde lei (în urma careia Wolfgang Ruttenstorfer, directorul societatii și viitor presedinte al CA al OMV, m-a amenințat cu trimiterea ambasadorului la președinție. I-am urat succes!).
• SHELL ROMÂNIA SRL: amendată cu 5 miliarde lei (în urma scandalului, CEO-ul companiei a decis retragerea acesteia din Romania, din cauza directorului roman care a intrat în aceste combinații pătând reputația companiei).
• ARATIM SA: amendată cu 5 miliarde lei.
• Bonus: confiscarea produselor comercializate și a celor din stoc.
Și pentru că orice fraudă onorabilă trebuie să aibă și un dosar penal, s-a întocmit plângere penală împotriva SC ROMPETROL SA, pentru substituire și falsificare de produse (art. 297 Cod Penal). Practic, au vândut cocktail de produse petroliere slab rafinate la preț de combustibil european.
Pe 22 octombrie 2003, în depozitul Vladimirescu al ROMPETROL RAFINARE SA se aflau 446,76 tone de motorină EURO 3 care nu respecta normele de calitate. Cu toate acestea, în perioada 20.10.2003 – 07.11.2003, produsul a fost comercializat cu succes prin ROMPETROL DOWNSTREAM SA către diverși beneficiari, care l-au revândut cu încredere și, evident, fără scrupule, către populație.
Pe 07.11.2003, a spulbera ipoteza că poate analiza inițială a fost doar o neînțelegere științifică (așa susținea reprezentantul SC ROMPETROL RAFINARE SA — probabil cu lacrimi în ochi), comisarii Gărzii Financiare și inspectorii de la OPC Arad au prelevat o nouă serie de eșantioane. De această dată, dintr-un alt lot de 1035,31 tone motorină, tot din depozitul Vladimirescu.
Pe 27.11.2003, LAREX București a trimis iar rezultatele analizelor: produsul nu corespunde prevederilor SR EN 590:2002. Adică, din nou, motorina era orice, numai motorină nu.
…Și, anticipând reacția previzibilă a lui Patriciu – „LAREX-ul ăla e vânzător de iluzii, analizele lui sunt o glumă, pentru că aparatura e uzată…moral!” – am decis să fim mai inteligenți decât mafia. Am prelevat mostre și de la MOL, care importa carburant „ca la carte”, fără alte… interferențe locale.
Și ghici ce? La același LAREX contestat cu atâta patimă de Patriciu, analizele pentru carburantul MOL au ieșit impecabile, curate ca lacrima unei starlete după o zi de plângeri în direct.
Adică, în timp ce Patriciu și acoliții săi băteau toba corupției și subțiau motorina cu zeci de tone de substanțe neaccizate, MOL venea și demonstra că se poate și altfel – dar la noi în țară, „altfel” e un cuvânt cam rar și scump la vedere.
Prin comercializarea a 1333 tone de motorină neconformă, ROMPETROL RAFINARE SA a reușit o dublă performanță: a înșelat consumatorii și a încălcat grosolan legislația privind calitatea carburanților. Prejudiciul estimat? 237 miliarde lei, fără TVA. (Cu TVA era deja atentat la bugetul de stat.)
În final, nota de plată pentru ROMPETROL RAFINARE SA s-a ridicat la peste 43 miliarde lei, stabilită oficial drept prejudiciu. O sumă demnă de un blockbuster financiar cu tentă penală.
Desigur, toate aceste descoperiri și sancțiuni erau doar preludiul unui mare dans instituțional în care statul, în loc să lovească decisiv caracatița, a scos-o la vals și i-a cântat „Las-o, las-o, că merge-așa”.
Ce-a făcut Patriciu? Exact ce știa mai bine: corupție și trafic de influență cu iz de instituțional.
Așa cum spuneam și mai devreme, în perioada în care Garda Financiară a aplicat sancțiuni ROMPETROL RAFINARE SA (Constanța), încă erau în vigoare prevederile OUG 158/2001, care, în esență, spunea clar și răspicat că:„Uleiurile minerale, altele decât cele prevăzute la alin. (2), sunt supuse unei accize dacă sunt utilizate sau sunt puse în vânzare drept combustibil sau carburant.”
Și, ca să nu existe dubii, era completat în stilul legislativ românesc: „Orice produs utilizat sau pus în vânzare drept carburant ori component pentru a crește volumul final al carburantului este impozitat ca atare.” Tradus: dacă miroase a motorină și arde în motor, plătește acciză!
În paralel, HG 732/2001 stabilise standardele europene de calitate pentru benzine și motorine, ca să nu ardem prin injectoare ce n-ar arde nici într-un brichetă stricată. Ba chiar, ca să nu-i lase pe producători să-și bată joc de consumatori, s-a emis Ordonanța nr. 3/2003, care zicea, cu subiect și predicat: „Constituie contravenție (dacă nu e infracțiune): comercializarea de carburanți auto care nu corespund certificatului de conformitate.”
Amenda? Între 5 și 10 miliarde lei, plus confiscarea combustibilului care făcea motorul să plângă.
În aceste circumstanțe, Garda Financiară a fost pe fază: între octombrie și decembrie 2003, a aplicat sancțiuni și confiscări de peste 70 de miliarde de lei, sume ce ar fi trebuit să meargă direct la bugetul statului. Dar, așa cum se întâmplă frecvent în România, unde legile sunt făcute să fie schimbate exact când încep să deranjeze băieții deștepți, a apărut… Patriciu și Magia Fiscală.
Și-a intrat în scenă Codul Fiscal, Legea 571/22.12.2003 – un document adoptat într-o viteză demnă de Formula 1 legislativă, fără dezbatere, fără analiză, la pachet cu alte acte normative, exact înainte de vacanța parlamentară. Ce coincidență! Sau, mai degrabă, ce strategie…
Ce s-a întâmplat prin această lege? Păi, s-a abrogat Legea 531/11.12.2003 și Legea 558/18.12.2003 – două legi care tocmai aprobau OUG-urile ce reglementau drastic sancționarea carburanților de calitate îndoielnică. S-a tăiat, pur și simplu, din Codul Fiscal prevederea că vânzarea de uleiuri minerale de calitate proastă reprezintă contravenție. Ca prin magie, Garda Financiară a fost lăsată fără dinți, fără pârghii legale – devenise doar un paznic la o fermă jefuită deja.
Rezultatul? Toate constatările și amenzile aplicate, care nu aveau sentință definitivă, au fost spălate cu spirt fiscal și aruncate la gunoi. ROMPETROL RAFINARE SA, SC OMV ROMANIA MINERALOIL SRL, SC SHELL ROMANIA SRL, SC GIOLANTIN IMPERIAL OIL SRL și SC ARATIM SA au scăpat basma curată, cu 70 de miliarde de lei rămase în buzunare, nu la bugetul statului.
Așa înțelege Guvernul și Parlamentul României să lupte cu evaziunea: încing un grătar cu evazioniștii, dau o lege și… Hop! Toată lumea e nevinovată.
La acea vreme, Garda Financiară era, culmea, singura instituție care chiar făcea ceva concret împotriva evaziunii în domeniul produselor accizabile. Așa că m-am întrebat, firesc:
A fost o greșeală nevinovată? O scăpare legislativă în goana după brad și cozonaci?
Sau a fost o acțiune atent premeditată, scrisă cu grijă la birourile SC ROMPETROL RAFINARE SA Constanța, unde funcționarii „prieteni” din Ministerul Industriilor și Ministerul Finanțelor aveau grijă să-și ia notițe bune?
Ce coincidență, nu? Să fie scoasă din lege, fix atunci, contravenția și fapta pentru care tocmai fuseseră sancționate aceste companii? Eu zic că nu. N-a fost coincidență, a fost operațiune cu dedicație.
A fost o demonstrație de forță a mafiei petrolului cu Dinu Patriciu pe post de regizor și narator, care ne-a arătat cum se face justiție în România: pe șest, cu pixul, la masa de șah a intereselor mari.
Despre dosarul penal de înșelăciune? Ați mai auzit ceva? Nici eu. Niciodată. Justiția n-a apucat să-i vadă dosul. Se pare că s-a evaporat în același mod misterios ca motorina cu norme „EURO -1”.
Și dacă vă întrebați dacă Patriciu și-a încercat norocul și cu mine… Ei bine, da. Am fost și eu abordat cu tactul specific „băieților deștepți”.
Toamna lui 2003. Eu și șeful secției Arad a Gărzii Financiare am fost invitați la un prânz la restaurantul „Continental” (fostul ASTORIA) de un personaj „influencer” local. Ne aștepta acolo cine? Fratele lui Dinu Patriciu, evident.
Cu un zâmbet cât rezervorul de la PETROMIDIA, ne-a întrebat dacă acțiunile noastre sunt dictate politic, iar apoi a scos „asul” din mânecă:
— Cică sunteți plătiți de Ovidiu Tender și faceți jocurile lui!
I-am spus scurt că delirează. Atunci a trecut la ofertă:
— Deschideți o firmă pe numele unei rude. Vă asigurăm motorină la preț preferențial. Vă scoateți în câteva luni.
Am refuzat politicos. Adică, era tot mită. Doar că deghizată într-un parteneriat de „business creativ”.
Poate dacă acceptam, azi mă plimbam cu iahtul pe Coasta de Azur, cum au facut-o zeci de alții „inspirați”, de la parlamentari la sefi de instituții și inspector fiscali, care au semnat pactul cu Patriciu. Dar n-am fost „vizionar”. Sau, în limbajul realității, n-am fost suficient de coruptibil.
Un an mai târziu, Patriciu își arăta colții la televizor, cu o satisfacție bolnavă, de mafiot Sicilian care a pus o bomba judecatorului:
— „Comisarul ăla de la Arad, care făcea valuri… a fost dat afară!”
O spunea cu emfază, ca un mafiot cu pedigree care-și anunță trofeele.
Dar n-a fost așa. M-am întors. Și am participat și la marele dosar ROMPETROL de la DIICOT.
Iar pe Patriciu, cu tot „imperiul” lui de motorină sub-standard și influență supra-legală, istoria o să-l consemneze la capitolul: „Așa nu!” – chiar dacă el a trăit toată viața ca „Așa da!”.
Dar n-aș zice că am câștigat. Am supraviețuit. Și-atât.
Pentru că, surpriză! Și azi, în 2025, e aceeași mizerie, doar cu etichetă nouă și reclame mai lucioase. Între cantitățile oficiale de produse neaccizate fabricate și cererea reală de carburant, e o discrepanță uriașă – de parcă o parte din combustibil se evaporă direct în eter. Sau, mai probabil, se metamorfozează din gunoaie în carburant de „lux”, direct în rezervorul fraierului de rând.
Și, da, multe dintre așa-zisele substitute de carburant, mascate prin intermediul stațiilor de benzină cu nume care sună european – gen EUROIL, SOCAR sau alte branduri în care literele sunt mai curate decât motorina – ajung astăzi în mașinile oamenilor fără să respecte vreo normă de calitate. La propriu, îți torni în rezervor o ruletă rusească lichidă, cu iz de spirt și performanță de ceai de urzică.
Dar cine mai controlează? Nimeni!
Garda Financiară? Desființată. ANAF? E ocupată cu măcelării de cartier și facturi la cofetării.
În rest? Tăcere. Pustiu. Omertà.
Nici măcar imberbul Piedone, cu stilul lui de primadonă de cartier și apucături de regizor de melodramă ieftină, n-are curaj să se lege de mafia petrolului. Ridică tonul la covrigării și micari, face conferințe pentru ambalaje reciclabile, dar când vine vorba de băieții cu petrochemie în sânge, brusc devine mut și metafizic.
Așa arată România petrolului în 2025: un decor de benzinării sclipitoare, dar cu conținut rânced, toxic și scump. Statul? Un complice cu ochii închiși și palma întinsă. Iar cetățeanul e, ca întotdeauna, prostul piesei – care plătește, tace și mai și zice „mulțumesc” când motorul crapă la -5 grade.
Epilog: În 2005, grupul Rompetrol, după o Ordonață negociată la un whisky și scrisă pe servețelul de la masă, cu pete de vanat, s-a angajat solemn și festiv, pe hârtie cu antet, că va achita datoria istorică de 603 milioane dolari (care, să fin serioși, nu era istorică, ci taxele neplătite din marfa vânduta dupa privatizare). A doua zi, presa a titrat: „Rompetrol plătește datoria!” În realitate, Rompetrol a răscumpărat obligațiunile emise în contul datoriei, transformându-le într-o promisiune de plată, plătită parțial. O inginerie financiară fină, cu iz de fum și oglinzi, dar aplaudată de Guvern ca un succes istoric în recuperarea banilor poporului. Era ca și cum ai spune că ai închis robinetul în timp ce baia se umple de apă — dar ce mai contează, dacă presa scrie că am salvat casa?
Banii n-au fost recuperați, dar optimismul a rămas. În 2010, a convertit restanța în acțiuni la companie, devenind acționar minoritar cu 44,7% din Rompetrol Rafinare. Un cadou generos, oferit de creditor debitorului. Pe gratis. Cu fundiță roșie, probabil. Ulterior, în 2013, statul roman, prin pix-ul premierului Ponta (devenind, ulterior, consultant, se pare, al beneficiarilor tranzacției, cu birou în Turcia) acțiunile au fost vândute către KazMunayGas — pentru o sumă modestă și cu promisiunea înființării unui fond de investiții româno-kazah, care să reverse aur și petrol peste economia autohtonă. Fondul s-a făcut. Banii… nu prea.
Și uite-așa, Rompetrol a intrat în manualul de istorie al capitalismului de cumetrie: o privatizare de stat în care privatul n-a prea plătit, statul n-a prea recuperat, dar toți au semnat că totul e în regulă. Cum zicea un clasic: „nu ne vindem țara, doar o dăm cu împrumut pe termen lung și dobândă zero.”
Sursa foto: google.ro
