În ultimele decenii, rețelele sociale au redefinit modul în care comunicăm, ne informăm și ne raportăm unii la ceilalți. Dacă inițial aceste platforme promiteau democratizarea exprimării și apropierea între oameni, astăzi devine tot mai evident că ele au produs și efecte adverse grave: vulgarizarea limbajului, promovarea diletantismului și o accentuată polarizare a gândirii.
Printre cele mai afectate spații se numără TikTok și X (fostul Twitter), unde libertatea de exprimare s-a transformat, adesea, în libertinaj. O masă considerabilă de utilizatori, adesea lipsiți de o formare intelectuală solidă sau de o profesie în care să exceleze, găsesc în aceste medii o scenă perfectă pentru revărsarea frustrărilor personale. Astfel se naște o „clasă” digitală a dezrădăcinaților, a celor fără busolă morală sau culturală, care propagă un discurs marcat de conspiraționism, nihilism și agresivitate.
În această lume virtuală, banalitățile se transformă în revelații apocaliptice, iar orice formă de normalitate e privită cu suspiciune. Conspirațiile înlocuiesc argumentul, iar opinia devine echivalentul adevărului, indiferent de lipsa sa de fundament. Limbajul, tot mai sărac, se ascunde adesea în spatele unei vulgarități „cool”, al grobianismului și al unui umor primitiv, care nu mai caută profunzimea, ci doar efectul de moment.
Aici devine relevant avertismentul memorabil al lui Umberto Eco, care spunea: „Rețelele de socializare dau dreptul la cuvânt legiunilor de imbecili care, înainte, vorbeau doar la bar, după un pahar de vin, fără să dăuneze comunității. Apoi erau reduși la tăcere imediat, pe când acum au același drept la cuvânt ca un laureat Nobel.”
Această observație nu este doar o replică acidă, ci un diagnostic cultural profund. Eco nu milita pentru elitism și nici pentru cenzură, ci semnala o ruptură periculoasă: pierderea criteriilor de validare a valorii în spațiul public. Când opinia nefondată, ignoranta sau manipulatorie este pusă pe același plan cu analiza riguroasă, cu expertiza sau cu experiența verificată, întreaga structură a discursului public se prăbușește. Nu e vorba că prostul satului n-ar avea dreptul la opinie – ci că, în lipsa unui filtru cultural și educațional, opinia lui devine virală nu datorită conținutului, ci datorită emoției și agresivității cu care este transmisă.
Această pervertire a logicii spațiului public transformă fiecare utilizator într-un potențial micro-lider de opinie, indiferent de competențe sau de intenție. Algoritmii nu recompensează profunzimea, ci interacțiunea rapidă: like-ul, click-ul, reacția viscerală. Iar acest context favorizează tocmai acele voci care exprimă instincte, nu idei. Așadar, Eco avea nu doar dreptate, ci și o viziune profetică asupra prezentului nostru.
Această degradare poate fi, pentru un om preocupat de valori și sens, profund deprimantă. Mulți aleg să se retragă, să își reducă expunerea la acest zgomot digital care nu doar că epuizează psihic, dar poate altera și percepția asupra umanității. Multe spirite lucide aleg să se retragă. Să se protejeze de ceea ce Umberto Eco descria drept „inundația de mediocritate”.
Am realizat și câteva experimente personale, care nu au făcut decât să confirme cele de mai sus: un mesaj trivial, presărat cu limbaj licențios, a strâns mii de reacții, în timp ce un text cu valoare intelectuală – o reflecție filosofică sau o analiză psihologică – a trecut aproape neobservat. Diferența este copleșitoare: majoritatea pare să prefere ceea ce e trivial, senzualizat, redus la instinct. Cultura e plictisitoare. Analiza, inutilă. Emoția crudă, fără reflecție, pare să domine.
Trăim, astfel, într-un paradox: avem acces la mai multă informație ca niciodată, dar înțelegem tot mai puțin. Cultura devine opțională, iar gândirea critică, o povară. Preferințele majorității par să se îndrepte către formele cele mai simple de exprimare: sexualitate fără sentiment, divertisment de prost gust, manelism intelectual și emoțional. Suntem martorii unei regresii culturale, în care instinctele primează asupra reflecției, iar emoția brută ia locul rațiunii.
În fața acestei realități, există totuși un sâmbure de speranță: acela că rezistența prin cultură, prin calitate și prin discernământ rămâne posibilă. Poate nu va deveni niciodată virală, dar va avea întotdeauna valoare.
În cele din urmă, soluția nu este în abandon, ci în selecție.
Alegerea conștientă a surselor, a comunităților și a discursurilor poate deveni un act de igienă mentală și, mai ales, un gest de rezistență în fața haosului digital. Într-o lume care confundă stridența cu relevanța, echilibrul rămâne un act de curaj.
