Nicio molimă n-a făcut ravagii mai mari în instituțiile publice decât nepotismul și clientelismul politic. Cele două maladii au măcinat lent, dar sigur, structura profesională a administrației românești. Ce era odinioară un sistem gândit să servească interesul public a devenit o rețea bine unsă de cumetrii, relații, amante și lipitori de afișe, care au dat buzna pe ușa din dos și s-au așezat direct pe fotolii.
Profilul acestor „aleși”? Aroganți fără acoperire, diletanți fără rușine, analfabeți funcționali cu pretenții de specialiști. Crescuți în cultul lui „mi se cuvine”, plini de tupeu și lipsiți de orice urmă de scrupul. Ei nu vin în administrație să învețe sau să slujească. Vin să domine, să dicteze, să-și recupereze „investiția” – fie că vorbim de apartenență politică, de „servicii” făcute în campanie sau de favoruri în zone mai… intime.
Iar tragedia nu constă doar în faptul că aceste personaje au fost angajate. Problema e că nu se mulțumesc cu funcții de execuție, unde poate ar încurca mai puțin. Vor direct în vârf, vor șefii, vor controlul, vor bugetele. Și uneori chiar reușesc. Înainte să înțeleagă ce înseamnă răspunderea publică sau să citească o lege cap-coadă, se trezesc conducând direcții, coordonând oameni, luând decizii. În acest timp, profesioniștii – da, mai există și din aceia – pleacă pe capete. Pentru că nimeni cu un dram de respect de sine nu suportă să fie condus de un incompetent agramat, pus acolo „de sus”.
Totul pornește, evident, de la clasa politică. Dorind să-și asigure odraslele, verii, amantele și lipitorii de afișe cu funcții sigure și bine plătite, au dinamitat orice mecanism riguros de selecție. Au distrus concursurile reale, au eliminat criteriile de merit, au redus standardele la minime jenante, au politizat Agenția Funcționarilor Publici până la irelevanță. Examenul? O formalitate. Întrebările sunt cunoscute dinainte, iar comisia „știe ce are de făcut”.
Rezultatul e simplu și devastator: administrația s-a umplut de oameni care nu știu, nu vor și nu pot. Și mai grav, nu se tem de nimic, pentru că „au spate”. Iar când acest fenomen ajunge în instituțiile de forță – poliție, parchete, servicii secrete – dezastrul e complet. Nepotismul acolo nu doar că ruinează competența, ci creează vulnerabilități grave în fața crimei organizate, a traficului de droguri, a extremismului sau a atacurilor hibride. Iar reacția acestor instituții? Slabă, întârziată sau inexistentă. Fiindcă habar n-au ce au de făcut sau, mai rău, fiindcă sunt parte a problemei.
Știu bine ce spun. Am fost funcționar public aproape treizeci de ani. Am trăit în interiorul sistemului, i-am cunoscut mecanismele, i-am simțit decăderea. Acum zece ani, profesioniștii încă dominau instituțiile. Erau 80%. Astăzi, dacă mai sunt 20% e mult. Restul – produse ale unui sistem în care meritul e rușine, iar incompetența e premiată.
Am ajuns, fără să exagerăm, în punctul în care statul nu mai e capabil să se salveze singur. Nu mai are instrumente reale pentru o epurare sănătoasă. Cei intrați pe ușa din dos s-au închis înăuntru și au pierdut cheia.
