Așa cum am spus în repetate rânduri – și o voi mai spune până n-o să mai am cui, pentru că s-ar putea ca la un moment dat să rămân doar eu și peretele – România ar fi fost, economic, una dintre puterile Europei. Cu o singură condiție: să fi avut politicieni care să știe diferența dintre bugetul public și buzunarul propriu. Da, atât de simplu. Nu ne trebuia NASA, ne trebuiau doar niște administratori onești și morali. Mă rog, „morali” în sensul acela utopic, ca-n povești, că în realitate, după 1990, am fost martorii unei revoluții nu industriale, ci cleptocratice.
Dacă ne-am fi administrat cu cap resursele naturale și uriașul potențial uman, acum n-am mai fi alergat cu sapa în Europa după căpșuni. Dar n-a fost să fie, pentru că, în loc de administratori, am avut lăcuste. Lăcomia oligarhică s-a instalat confortabil și definitiv, exprimată printr-un concurs național de jefuit averea publică. Nicio regulă, doar trafic de influență și corupție instituționalizată. O junglă cu sacouri și secretare.
Un loc de cinste în acest balet al jafului l-a ocupat, fără nicio urmă de rușine, industria petrolului – o adevărată vacă de muls pentru hoți cu diplomă. Două mari „reușite” au marcat această epocă de glorie a parazitismului postrevoluționar: căpușarea rafinăriilor până la faliment și devalizarea bugetului de stat prin sifonarea taxelor. A fost un fel de sport național în care toți jucătorii trișau, dar toți câștigau. Mai puțin țara, care pierdea la fiecare repriză.
La un moment dat, s-a ajuns la o performanță remarcabilă: nu mai era aproape nimeni neimplicat. Dacă nu furai, erai suspect. Toți trăgeau câte o halcă din mega-evaziunea asta, iar singura competiție reală era: cine fură mai mult și scapă fără să fie deranjat? Așa au apărut – ca ciupercile după ploaia de benzină fără accize – personaje precum Sebastian Ghiță, Dinu Patriciu, Marian Iancu, Tender, Niculae și alți oligarhi de carton, care și-au clădit imperii pe spatele banului public. Ban care, culmea, n-a mai apucat să fie public vreodată.
Administratorii rafinăriilor nici nu s-au obosit să fure direct din buget – prea simplu, prea banal. Ei s-au specializat în magie neagră economică: producerea de carburanți „fără accize”, adică pe stil vechi – băutură de motor cu acte-n regulă, dar fără taxe. Cu acești combustibili „neaccizabili” substituiau motorina și benzina reală, pe care le vindeau printr-o rețea de firme fantomă. Și le vindeau scump – doar n-o să dai șpagă ca să vinzi ieftin, nu?
Așa s-au făcut averi cu duhoare de motorină: Patriciu cu VEGA PLOIEȘTI, Niculae cu ASTRA PLOIEȘTI, Manoiu cu STEAUA ROMÂNĂ CÂMPINA, Iancu cu RAFO, și tot așa. O întreagă generație de moguli petroliști crescuți la sânul statului adormit și corupt până-n măduva conturilor bancare din paradisuri fiscale.
În toată această sarabandă, eu m-am trezit, fără să vreau, haiduc. Un Robin Hood fiscal. Doar că fără pădurea Sherwood și fără echipă. Am încercat să fac ordine. Am muncit pe brânci, am dat sancțiuni, am dispus confiscări, am sesizat Parchetele – la un moment dat, dacă mai trimiteam o sesizare, îmi dădeau cartele de fidelitate. Dar totul a fost, cum zice românul înțelept, „o frecție la un picior de lemn”. Lemnul era corupția, iar eu eram unguentul naiv.
Pentru că eram aproape singur împotriva unei rețele de evazioniști bine hrăniți. Colegii de la Garda Financiară? Cu mici excepții, mai degrabă în galerie decât pe teren. SRI? Mai degrabă Serviciul de Relaxare Internă. Alte instituții? Corupte până-n gât, factorii de decizie fiind ori complici, ori beneficiari direcți ai evaziunii petroliere. Când hoțul îți controlează alarma, nu mai ai șanse.
În continuare, vă voi prezenta un caz reprezentativ, care ilustrează perfect nivelul de complicitate instituțională și cât de mare era monstruozitatea împotriva căreia luptam. Dacă vă ține stomacul și aveți simțul realității, veți înțelege de ce, în România, motorina miroase adesea a corupție.
La începutul lunii aprilie 2001, primesc un telefon de la comisarul general al Gărzii Financiare, Dragoș Rusu. Tonul lui era calm, dar prea calm. Prevestitor de furtună.
– O să fii contactat de un administrator de firmă din Ploiești. Ascultă-l atent și vezi ce poți valorifica, mi-a spus.
N-aveam de unde să știu că urma să mă arunc, fără vestă de salvare, în cel mai mare dosar de evaziune fiscală din domeniul produselor petroliere al acelor ani. Și, colateral, într-o baie de noroi instituțional, cum rar mi-a fost dat să văd.
Pe 3 aprilie 2001, își face apariția la Arad un individ cu o mapă groasă sub braț. Se prezintă: Mihai Florin, administrator la SMP SRL Ploiești. Trei ore mai târziu, după ce am răsfoit documentele prezentate, mi-a căzut fața. Dacă povestea nu era însoțită de acte, aș fi zis că omul are o imaginație de romancier beat. Dar hârtiile erau beton, iar faptele miroseau mai tare ca un rezervor de motorină spart.
Pe scurt: aproape 1 milion de litri de motorină fuseseră livrați, pe 12 și 14 martie 2001, de către TAI PAN DISTRIBUTION SA Câmpina către JACKSON INTERNATIONAL SRL Arad. Combustibilul provenea de la ASTRA ROMÂNĂ SA Ploiești și, pe drum, își tot schimba pălăria. Era mai mult nu decât ceea ce întâlnisem până atunci, ci de cât mi-aș fi închipuit. Era dovada supremă a corupției instituționalizate și a faptului că statul era în moarte clinică.
Inițial, motorina fusese cumpărată de SMP SRL ca motorină pentru agricultură (MTR) – cu vreo 25% mai ieftină decât cea pentru transport. Bineînțeles, ca în orice scamatorie fiscală reușită, ea n-a văzut nici măcar o brazdă de pământ.
De la SMP, marfa ajunge la SARONA Impex SRL, tot sub acoperirea MTR. SARONA o pasează mai departe către TAI PAN DISTRIBUTION, care o „parchează” într-un depozit al JACKSON INTERNATIONAL. Administratorul de acolo, Gheorghe Medintu, un personaj cu față de contabil plictisit, dar ambiții de mogul, decide că-i timpul să o vândă și să încaseze banii. Problema? N-avea factură. Detaliu minor. Ca orice magician fiscal respectabil, o rezolvă din pix: înregistrează în contabilitate niște facturi false, emise de un furnizor-fantomă, AMBER COMEXIM SRL, ca și cum marfa ar fi venit de la acesta.
Prejudiciul? O nimica toată: 2,6 miliarde de lei – diferența de taxă MTR și încă 1,63 miliarde – TVA. Dar stați, că nu s-a terminat. Din verificări ulterioare a rezultat că firma lui Medintu mai avea în contabilitate și alte „povești” cu AMBER COMEXIM: încă vreo 370 milioane lei TVA și aproape 590 milioane lei taxă MTR.
Dacă aduni toate cifrele, nu iese doar o evaziune fiscală. Iese o lovitură de stat economică în miniatură.
Și, ca orice bombă cu ceas, povestea a explodat în cel mai sensibil loc: PSD-ul. Căci Medintu nu era vreun „băiat din cartier”. Era vicepreședinte al PSD Arad, mâna dreaptă a senatorului Avram Crăciun, fost prieten la cataramă cu Sergiu Nicolaescu și Adrian Năstase. Mai era și sponsor important al partidului. Deci nu se atinge nimeni de el, nu?
Ba da. Eu.
Am întocmit actul de control, am calculat prejudiciul, am înaintat plângerea penală și, cu asta, am declanșat un tsunami în filiala PSD Arad. Ce a urmat? Simplu: dintr-un om care voia să-și facă meseria, am devenit, peste noapte, persona non grata pentru toți șefii instituțiilor din județ. De la Direcția de Finanțe Arad, IPJ Arad, Parchet, până la SRI – toți m-au trecut pe lista neagră.
Am fost brusc perceput ca un virus care trebuia izolat. Sau eliminat.
Conștient că nu va fi ușor, am lucrat cu doi ofițeri ai SRI Arad – Musetoiu și Codreanu – niște oameni care încă mai credeau în rostul lor. Din păcate și ei au intrat în coliziune cu șeful SRI Arad, colonelul Nicolae Goron. Conflictul n-a fost o întâmplare și nici o simplă diferență de viziune. Era o încleștare între două lumi: una care voia să curețe sistemul și alta care voia să-l conserve, așa murdar cum era. Pentru că aducea avantaje pentru unii. Mai ales funcții.
Dosarul Medintu a fost doar pretextul. În realitate, ne aflam pe frontul unei lupte mai mari: adevărul versus interesul politic, legalitatea versus obediența, verticalitatea versus pliul de servietă.
Și ghiciți ce? În dosarul de evaziune, servieta a câștigat.
Pentru că adunasem deja prea multe informații despre societățile din Prahova implicate în uriașa schemă de evaziune fiscală cu carburanți — și mai ales despre protectorii lor, în frunte cu legendarul (la negativ) colonel Păltânea, șeful SRI Prahova — ce depășeau competențele mele oficiale, iar pe Garda Financiară Prahova, condusă la acea vreme de ilustrul și inutilul Marian Fătu, nu puteai să te sprijini nici cât pe o ceapă degerată, am decis să schimb macazul. Am luat legătura, prin intermediul ofițerilor SRI Arad, cu colegii lor din Prahova care aveau în grijă produsele petroliere — adică fix unde dădea buba și am schimbat paradigma.
Însoțit de unul dintre acești ofițeri, pentru că informatiile și dovezile în ce privește implicarea ofițerilor SRI erau clare și incontestabile, am cerut și obținut o întrevedere cu procurorul militar Vasile Doană, din cadrul DNA. I-am prezentat documentele și informațiile pe care le aveam, iar Doană, în mod surprinzător pentru un procuror din România, n-a ridicat din umeri, ci a acceptat să vorbească și cu denunțătorul Mihai Florin.
Ce-a urmat? O anchetă de proporții biblice. Cum n-a mai făcut nimeni în România. Ceva în genul FBI. În 2006, s-a finalizat rechizitoriul și au fost trimiși în judecată o galerie impresionantă de personaje, pe care nici cel mai creativ autor de romane cu mafioți și trădători de țară n-ar fi îndrăznit s-o imagineze. Să numim câțiva actori din acest „teatru al groazei”:
• gen. mr. (r) Ovidiu Soare, fost șef al Inspectoratului pentru Apărarea Constituției și Securitate Economică din cadrul SRI — un fel de Diriguitor Suprem al intereselor obscure;
• col. (r) Dumitru Gheorghe, șef de sector în același Inspectorat — adică șef peste șefii de protecție;
• Alexandru Georgescu, administrator la Midocar SRL București — că doar nu era să lipsească un „băiat de firmă”;
• Deniz Asena, fost salariat la RO BANK Ploiești — mereu e bun un bancher când ai de plimbat bani;
• Nicolae Ioan, acționar majoritar InterAgro SA — omul potrivit în businessul nepotrivit;
• Emil „Cico” Dumitrescu, fost consilier de stat la Președinție — care n-a fost „sfătuitor”, ci mai degrabă „conector”;
• Doru Trifoi, fost secretar de stat în Justiție — adică știa legile ca să le poată ocoli cu grație;
• Sever Constantin, polițist — probabil responsabil cu „paza și protecția” infractorilor;
• Viorel-Ion Neagoe, șeful Postului de Poliție Berzovia, Caraș Severin — zonă liniștită, cu benzină agitată;
• Sorin Corduneanu, șofer — pentru că și mafia are nevoie de transport;
• Radu Balici, fost șef al IPJ Prahova și apoi la Poliția Capitalei — upgrade de carieră;
• și lista continuă: colonei, generali, manageri, funcționari guvernamentali, foști parlamentari, interpuși, ba chiar și directori de rafinării și angajați „loiali” ai statului. S-a demonstrat că în Prahova, în jurul rafinariilor ASTRA, VEGA, STEAUA ROMANA, gravita o grupare de crimă organizată controlată total de șefii SRI Prahova. Prin corupție. Din păcate ANAF și Garda Financiară, în afara de ce stabilisem eu, nu s-au sesizat.
A fost unul dintre puținele dosare în care s-au pronunțat condamnări împotriva unor ofițeri SRI cu funcții grele. S-a demonstrat clar: crima organizată nu e chiar atât de „organizată” fără binecuvântarea instituțiilor statului.
Dar, evident, n-avea cum să rămână așa. Rând pe rând, toți cei implicați în dosarul Medintu-Păltânea — pentru că l-am deranjat pe Adrian Năstase din somnul lui de „vizionar politic” — au început să aibă probleme. La ordin PSD-ist, colonelul Goron a tăiat în carne vie: colonelul Mușetoiu și maiorul Codreanu au fost dați afară. Apoi, a venit rândul ofițerilor SRI Prahova cu care colaborasem: Daniel Florea, Ioan Dedu și Adrian Radu — ultimul, cel care mă recomandase procurorului Doană.
Din 2001 până în 2004, am fost monitorizat la sânge de colonelul Goron Nicolae — fost coleg și, desigur, „prieten de nădejde” al lui Păltânea. Ba chiar a devenit hobby-ul lui personal. Pentru că urmarea sa-l salveze pe Medintu. Nu l-a salvat. Medintu a primit șapte ani de „meditație”.
Concluzia? Pericolul real nu era mafia. Mafia e previzibilă. Pericolul venea dinspre instituțiile statului. În numeroasele acțiuni de control în domeniul comerțului cu produse petroliere am constatat că SRI-ul avea mai mulți „petroliști” decât rafinăriile. Cadre de vârf abuzau de poziții și protejau grupări care se ocupau cu traficul ilegal de carburanți. Ba chiar, în unele cazuri, ofițeri SRI din Ploiești, Sibiu, Arad și Timișoara participau direct. Marfa pleca de la Rafinăria Vega Ploiești, ASTRA, STEAUA ROMANA și ajungea pe traseu în firmele „băieților” cu conexiuni. Destinațiile? Depozite ce alimentau OMV Mineral OIL, LUKOIL, ROMPETROL și majoritatea stațiilor de carburanți private. Legal? Doar pe hârtie. Moral? Ha!
Ani întregi unii șefi din SRI au fost SRInfractori — o rețea în toată regula, sprijinită de politicieni și procurori din Parchetul General. Toți acționau sub protecția lui Soare — da, același general care controla secția „A”, responsabilă cu supravegherea partidelor, presei, ONG-urilor și… cam tot ce mișca. Informațiile ajungeau, evident, la Adrian Năstase — pentru „uz intern de partid” și reglări de conturi în campanii.
Mulți dintre acești ofițeri au rămas în sistem, au fost avansați sau, mai subtil, plătiți din fonduri neoficiale ale partidului. Controlul continuă, chiar și după plecarea lor — doar că, acum, din umbră. Și din umbră se vede totul mai clar.
Așa că, în 2004, când a venit și rândul meu la „ghilotină”, nici n-am tresărit. Mă așteptam. Ba chiar îmi luasem cămașa bună, să fiu elegant la tăiere. Doar il deranjasem pe Nastase, nu? Pricinuisem, cum afirmase Nastase, „mult rău partidului”. Dar eu, încăpățânat din fire și cu un instinct de supraviețuire mai ceva ca pisicile cu nouă vieți, am anticipat ticăloșia și am ripostat cu aceleași arme: hârtii, dosare, sesizări – adică exact ce urăsc mafioții mai tare decât poliția: documentele.
Am supraviețuit în sistem. Am rămas în picioare, dar camarazii cu care luptasem au fost executați, rând pe rând, într-un proces de curățenie „etică” marca instituțională. Așa că, după 2004, am început să merg mai cu pași de pisică pe lângă butoaiele cu petrol. Mai atent, mai calculat. Pentru că, vezi tu, când vezi un câine legat, nu te uita dacă are colți. Uită-te la capătul lanțului – s-ar putea să găsești acolo ceva cu epoleți, costum scump și carduri negre.
Mafia devenise prea puternică. Atât de puternică încât amenințările nu mai veneau doar prin zvonuri sau telefoane anonime. Ajunseseră la ușa mea. Și, mai grav, la ușa familiei mele.
Dar n-am cedat. N-am dat înapoi. Nici când am simțit presiunea direct în stern, nici când am fost izolat profesional. Am continuat, conștient că lupt cu o caracatiță în care fiecare tentacul era lipit de câte o instituție a statului. Am semnalat alte rețele, alte combinații de importuri fictive, TVA plimbat prin firme-fantomă ca mingea de rugby la campionat. Am ajuns din nou în Prahova – de parcă asta mai era o surpriză. Pentru că, în locul lui Paltânea, a crescut altă mafie, din Poliție și Parchete. Nu s-a pierdut vremea, statul paralel era într-o formă de zile mari.
Am intrat în noi lupte, la fel de dezechilibrate ca și precedentele. Mereu aceeași schemă: câțiva câștigau averi colosale, iar statul – adică noi, fraierii care plătim taxe – pierdeam miliarde. Un meci de fotbal jucat cu scorul 20-0, dar cu tribuna goală. Pentru că nimeni nu mai avea chef să se uite.
Repet: România nu a ratat șansa de a deveni o putere economică din lipsă de resurse. Doamne ferește! Aveam de toate: resurse naturale, creiere, poziție strategică. Ce n-aveam era caracter în vârful puterii. Prea mulți au închis ochii. Prea mulți au fost cumpărați. Prea puțini au luptat. Statul român a fost transformat într-o vacă de muls – o vacă schizofrenică, cu multe ugere, dar fără nimeni care să-i dea o mână de fân.
Cei care au tras semnale de alarmă au fost făcuți praf: eliminați, decredibilizați, compromiși, aruncați ca niște cartofi expirați. Am pățit și eu, de mai multe ori. Dar, cum s-ar zice în filmele proaste cu supereroi: „am supraviețuit”. Cu urme. Nu fără traume, nu fără nopți albe și riduri în plus. Dar am rezistat. Poate că am avut o doză de nebunie, poate prea multă încredere că binele poate învinge, dar am mers mai departe.
N-am avut (cu câteva excepții, extrem de solide, pe care desi le banuiau, nu le-au aflat niciodată), în spate SRI, Parchet, Poliție sau Justiție. Nici măcar un ONG care să-mi țină moralul sus cu „likes”. Am avut doar o instituție condusă de șefi care s-ar fi debarasat de mine cu o satisfacție periculoasă. Așa că am luptat singur. Și tocmai de aceea, fiecare succes – oricât de mic, cât o bobiță de muștar – m-a motivat să continui.
Nu scriu aceste rânduri pentru nostalgie sau ca să-mi plâng de milă. Nu mă interesează compasiunea nimănui. Le scriu pentru cei care, într-o zi, se vor întreba: „Dar chiar nimeni n-a încercat să oprească tot circul ăsta?”. Ba da. Am fost câțiva. Puțini, da. Cam cât soldații spartani în fața armatei persane. Dar am existat.
Și chiar dacă munca noastră a fost, de multe ori, „o frecție la un picior de lemn” – de la o statuie! – adevărul rămâne. Poate, cine știe, într-o zi, cineva va citi aceste pagini și va avea curajul să continue această luptă. Cu mai mult sprijin. Cu mai puțină teamă. Și cu mult mai puțină iluzie că instituțiile statului funcționează de la sine. Că nu funcționează. Trebuie împinse de la spate. Cu buldozerul, dacă se poate.
