Trăim într-o epocă în care ușurința de a intra în relații este invers proporțională cu profunzimea lor. Într-o lume în care se consumă oameni cu aceeași viteză cu care se derulează ecranele, frivolitatea a devenit normă, chiar stil de viață. Se confundă adesea cu libertatea, dar este, în fond, o evitare a adevărului și a durerii pe care asumarea o aduce. Acest eseu este o reflecție personală și filozofică despre natura frivolă a relațiilor, despre efectele ei pe termen lung și despre alegerile pe care omul le are când se confruntă cu această tentație: să învețe din greșelile altora, din ale sale sau să rămână prins într-o superficialitate perpetuă.
Frivolitatea în relațiile sexuale este o manifestare a superficialității afective, o evitare a angajamentului real în favoarea satisfacției imediate. Ea poate părea, la prima vedere, o libertate cucerită – o dovadă de independență, o trăire eliberată de convenții –, dar în esență ascunde o lipsă de profunzime, o fugă de asumare și, adesea, o nevoie mascată de validare.
Frivolismul, în schimb, devine un mod de viață bazat pe transformarea frivolității într-un principiu general de raportare la ceilalți: un comportament repetitiv, cinic, unde legăturile sunt tratate ca simple tranzacții afective sau corporale. Deosebirea dintre frivolitate și frivolism este esențială: prima poate fi un episod, o alunecare temporară, adesea specifică adolescenței sau perioadelor de criză de identitate; a doua este deja o alegere de fond, o atitudine existențială care refuză profunzimea și responsabilitatea în favoarea spectacolului social și a plăcerii instantanee.
În adolescență, frivolitatea apare ca o etapă de explorare, un joc cu limitele propriei identități și cu impactul pe care îl putem avea asupra celorlalți. În această fază a vieții, atracția corporală este asociată cu puterea personală, iar sexualitatea devine un limbaj prin care tinerii își testează valoarea în ochii grupului. Mai târziu, în etapa maturizării, frivolitatea reapare adesea în momentele de criză – în special în acele perioade în care simțim că pierdem din atractivitate, din validare, din prezența noastră în ochii celorlalți. De aceea, frivolitatea poate deveni un mecanism de apărare împotriva sentimentului de inutilitate, o încercare disperată de a demonstra că „încă mai contăm”. În acest context, comportamentul frivol nu este doar expresia unei lipse de maturitate, ci și o formă de revoltă împotriva timpului care trece.
Dar relațiile construite pe frivolitate nu rezistă. Ele sunt sortite eșecului tocmai pentru că se bazează pe ceea ce dispare repede: atracția, noutatea, iluzia controlului. Profunzimea nu poate fi mimată, iar atunci când masca cade, rămâne golul – o stare greu de suportat pentru cei care nu s-au antrenat în exercițiul sincerității. De aceea, frivolismul devine o capcană: cu cât e mai practicat, cu atât mai greu este să ieși din el și să construiești relații autentice.
Mai mult, frivolitatea este adesea folosită ca o armă socială. În medii în care ne simțim inferiori – intelectual, financiar sau estetic – tendința de a epata devine un mecanism de supraviețuire. Afișarea unei sexualități ostentative, a unui libertinaj de fațadă, poate fi văzută ca o revanșă asupra propriilor complexe. Însă această formă de afirmare este fragilă, pentru că se bazează pe imagine și nu pe conținut. În esență, frivolitatea în astfel de cazuri nu este libertate, ci sclavie față de privirea celorlalți.
Această dinamică nu este nouă. Filosofia și psihologia au surprins-o de-a lungul timpului cu luciditate. Blaise Pascal, în „Cugetări”, avertiza asupra tendinței umane de a căuta distracții („divertissement”) pentru a nu se confrunta cu propria finitudine, cu singurătatea sau cu întrebările esențiale ale existenței. Frivolitatea este un astfel de divertisment – o mișcare permanentă care evită confruntarea cu golul interior. Erich Fromm, în „Arta de a iubi”, distinge între iubirea autentică și pseudo-iubire. Iubirea adevărată presupune efort, cunoaștere, disciplină. În schimb, relațiile frivole sunt consumiste: folosesc și aruncă, oferă repede și cer și mai repede. Ele se înscriu într-un model de schimb, nu de comuniune.
Søren Kierkegaard, în „Boala de moarte”, vorbește despre disperarea omului care nu vrea să fie el însuși. Frivolul, în esență, nu doar că fuge de celălalt, ci și de propriul adevăr. El se teme să fie serios, pentru că seriozitatea aduce cu sine riscul durerii, al eșecului, al dezamăgirii. Dar în această fugă perpetuă, el își pierde și ultima șansă de a fi iubit cu adevărat.
În epoca modernă, Zygmunt Bauman a conceptualizat „iubirea lichidă” – o iubire instabilă, volatilă, în care conexiunile sunt temporare, iar angajamentele sunt percepute ca poveri. Frivolismul este expresia perfectă a acestui tip de afectivitate: relații la distanță de un clic, în care apropierea e de fațadă, iar intimitatea e doar o iluzie. Bauman nu judecă, dar constată: într-o societate care valorizează viteza și schimbarea, profunzimea a devenit o excentricitate.
Chiar și Nietzsche, atât de contestat, atrăgea atenția asupra nihilismului care se naște din distrugerea valorilor fără a le înlocui cu altceva. În lipsa unui sens superior, viața devine un haos de plăceri trecătoare, iar omul – o frunză purtată de vântul dorințelor.
Din păcate, omul are doar trei variante în abordarea frivolității: să învețe din experiența altora, să învețe din propria suferință sau să rămână frivol toată viața, negând realitatea până la epuizarea tuturor resurselor emoționale. Eu, din păcate, fac parte din a doua categorie. Am trăit, am greșit, am rănit și am fost rănit. Am confundat atracția cu iubirea, validarea cu sensul și am plătit prețul iluziei. Dar poate tocmai această cădere în frivolitate m-a învățat că dragostea adevărată nu epatează, nu seduce în masă, nu are nevoie de spectatori. Ea se construiește în tăcere, în timp și în adevăr.
