19 ianuarie 2000. Sună telefonul. La capătul firului, nimeni altul decât comisarul general al Gărzii Financiare, Ioan Tomescu. Voce gravă, ton misterios:
— Am nevoie de tine la București pentru un control. Fă-ți o delegație. Te aștept mâine. Am vorbit cu comisarul-șef al secției.
Simplu, sec, fără prea multe detalii. Când Tomescu o dădea așa, știai sigur că nu-i vorba de vreun control de bon fiscal la gogoșerie. Mi-am făcut bagajul și a doua zi dimineață am decolat spre capitală. La ora 9 fix intram în biroul lui.
— În cine ai încredere din Garda centrală? Cine nu trădează?
Bună dimineața, și ție. Când te întreabă un comisar general cine NU trădează, înseamnă că suntem deja într-un film de Scorsese, nu într-un control de rutină. M-am uitat puțin în tavan, ca să-mi caut neuronii loiali, și am răspuns: Herea Teodor – sef de divizie. Îl cunoșteam, era om corect și profesionist, nu genul care-și vinde colegii pentru o masă la Casa Vernescu.
Tomescu ne explică scenariul: Florian Anghelescu, fost polițist devenit magnat al țigaretelor, cu apucături de baron local și cap de afiș în lumea afacerilor murdare, își elimina concurența prin facturi fictive și livrări „fantomă”. Cum toate controalele de până atunci ajungeau la urechile lui înainte să ajungă și inspectorii la ușă, Tomescu decide să trimită un „desant din teritoriu”. Adică pe fraierul de mine și pe Herea, că noi încă nu ne contaminaserăm cu „obiceiurile locului”.
20 ianuarie 2000, ora 11:00. Complexul comercial Flora. Ajungem la standul SC DELFINUL SRL, al celebrului Anghelescu. Țigări peste țigări: netimbrate, timbrate greșit, bașca unele cu timbre care păreau desenate de un copil de grădiniță. Decidem: sancționare, confiscare, suspendare. Adică fix ceea ce trebuia făcut.
Dar, cum viața nu-i așa simplă ca într-un raport de control, în mijlocul redactării actelor, ușa se izbește de perete și intră însuși patronul, Florian Anghelescu. Înfuriat, roșu la față, cu doi bodyguarzi în spate care arătau ca niște dulapuri cu mușchi:
— Ieșiți, mă, afară de aici!
Ce să zic, debut promițător. Noi, profesioniști, am încercat să ne legitimăm. Greșeală fatală. Omul nu voia explicații. Voia box. Mie. Direct. Cu pumnul. Cu piciorul. Noroc că eram îmbrăcat gros, aveam ceva box și karate în palmares și-am reușit să parez. Doar câteva contuzii la coapsă, niște echimoze pe braț. Bilanț decent pentru o zi de muncă.
Colegul Herea n-a fost la fel de norocos. A încercat să intervină și a primit o directă în figură care l-a trimis pe tărâmuri oculare neclare pentru câteva zile.
Apoi, cu o mișcare scurtă, un umăr bine plasat și ceva tehnică de apărare „legală”, l-am proiectat pe Anghelescu într-un perete. S-a uitat buimac la bodyguarzi, așteptând probabil să fie salvat. Ăia, filozofi, i-au zis scurt:
— Ești un prost!
L-au abandonat și au ieșit. Și-a făcut și el stânga-mprejur, singur și fără glorie.
Am sunat imediat la Poliție și la Garda Financiară. În jumătate de oră, controlul se transformase într-o piesă de teatru absurd. Comisarii mimau controale, polițiștii mimau anchete, toți păreau scoși din trupa de amatori a Ministerului de Interne.
Simțind ridicolul, am pus mâna pe telefon și-am sunat la greii DGIPI: chestorii Dârnă și Ardeleanu. În mai puțin de un sfert de oră, Poliția s-a schimbat ca-n filmele cu Bruce Willis: au venit băieți serioși, au audiat martorii, inclusiv pe bodyguarzi, care au confirmat tot.
Se emite mandat de reținere. Anghelescu? Plecat la Ploiești, unde-și negocia libertatea. Ca orice băiat descurcăreț.
Mai târziu am aflat că, imediat ce fusese anunțat de angajați că „au venit băieții”, Anghelescu a pus mâna pe telefon și-a sunat o pilă din Garda Centrală. Voia detalii. Când a aflat că nu fusese prevenit, a înnebunit. Probabil a înțeles că i s-a stricat mecanismul și-a decis să mă „corecteze” fizic.
După ce ne-am dus la IML, însoțiți de chestorul Iancu, am obținut certificate pentru 8 și 12 zile de îngrijiri. Am depus plângere penală pentru ultraj. Era momentul să vedem cât valorează statul de drept în România.
Spoiler: Nu prea mult.
Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1, prin prim-procurorul său, a dispus neînceperea urmăririi penale. De parcă eram noi cei care-l atacaseră pe Anghelescu. Adică ne băteam singuri și mai ceream și despăgubiri.
Am obținut audiență la procurorul general Mircea Criste și la adjunctul său, Mircea Zarie — ambii timișoreni, cu capul pe umeri. După contestație, s-a infirmat soluția. Ba mai mult, am depus și o înregistrare ambientală făcută atunci. După trei ani de tergiversări, Anghelescu a fost trimis în judecată. Dar, cu presiune politică, s-a schimbat încadrarea din ultraj în loviri și alte violențe. Un fel de: „v-a durut? da, dar nu prea tare, deci merge”.
Am acceptat o despăgubire morală de aproximativ 500.000 lei (vreo 20.000 de dolari). Nu mai aveam nervi pentru alt proces.
Dosarul a stat apoi în sertar la Judecătoria Sectorului 1, timp de alți trei ani, până s-a prescris fapta. Clasic.
Dacă nu i-aș fi cunoscut personal pe Iancu, Dârnă, Ardeleanu, Criste și Zarie, probabil eu aș fi fost inculpatul. Anghelescu susținea cu seninătate că el a fost cel bătut. Cu ce? Cu argumente juridice, probabil.
După ce ne-au trimis în control, conducerea Gărzii Financiare, în frunte cu comisarul general Cucu, a ridicat din umeri:
— Descurcați-vă. Voi v-ați băgat!
Adică plată avocați, cheltuieli de deplasare, totul pe banii noștri. De asta am acceptat despăgubirile și n-am mai atacat Ordonanța.
În timpul procesului, Anghelescu a venit odată pe hol și mi-a spus cu un rânjet ironic:
— Domnule comisar Roman, știți cât m-a costat până acum procesul ăsta? Dacă știam câți chestori și procurori cunoașteți, ieșeam mai ieftin să vă fac comisar general! Am fost un fraier…
Nu mi-a spus cine l-a „vândut”. Dar aveam o bănuială.
Întors la Arad, unii colegi mai bășcălioși m-au întâmpinat cu remarci ironice:
– Ți-ai găsit nașul!
Aceiași colegi, după ce am încasat despăgubirea de 500.000 lei, și-au schimbat tonul:
– Unde naiba-i Anghelescu, să ne bată și pe noi?
După episodul ăsta, Anghelescu a rămas pe radarul DGIPI. În 2005, pe biroul lui Cucu a ajuns o nouă informare privind evaziunea lui Anghelescu. A urmat o nouă descindere, o confiscare uriașă și sesizare penală. Familia Anghelescu n-a mai fost ce-a fost.
În 2005, după ce DGIPI le-a pus iar lupa pe afacerile lui Anghelescu, dosarul cu suspiciuni de evaziune ajunge pe masa Gărzii Financiare. Se decide o nouă acțiune. Dar cum băiatul nostru era vechi în sistem și își păstrase obiceiul de a apela la prieteni sus-puși, face ceea ce știa mai bine: își pune soția, consilier prezidențial, să intervină la ANAF.
De data asta, miza era mare. Garda avea probe clare că în ultimele 6 luni, Anghelescu livrase zeci de tiruri de țigări „fantomă”, fără acte legale. Și ce face omul nostrum și soția? Dau telefoane, în miez de noapte… unde credeți? La vârful ANAF.
Cine era șeful mare atunci? Nimeni altul decât Sebastian Bodu, președintele ANAF. Și, din auzite, de pe la comisarii care au participat în control, ce crezi că face Bodu, după ce primește telefonul și „rugămintea” lui Anghelescu? Sună la Garda Financiară centrală, la comisarul Cucu. Și cere imperativ comisarului general să oprească controlul ca ar fi un abuz iar Anghelescu e victimă. Pe motiv că Anghelescu, chipurile, a fost agresat în 2000 de comisarii Roman și Herea, deci tot controlul e pătat de răzbunare personală.
Un control complex, cu documente, probe, rapoarte, munca a zeci de inspectori, se voia anulat pentru că în urmă cu 5 ani cineva – adică eu – l-a oprit pe Anghelescu să ne rupă oasele și i-a făcut plângere. Îți dai seama cât de absurd? E ca și cum un hoț te jefuiește, tu suni la poliție, iar după 5 ani când vrei să-l controlezi fiscal, vine cineva și spune: „Nu, nu, tu ai ceva personal cu el”.
Din fericire, de data asta comisarul general al Gărzii, Cucu, știind de unde vin informațiile, a avut un pic de coloană vertebrală. L-a ascultat pe Bodu, a închis telefonul și a dat ordin: controlul continuă. Cu toate riscurile.
Și bine a făcut. Au fost confiscate cantități uriașe de marfă. S-au întocmit sesizări penale. Familia Anghelescu și-a pierdut controlul pe piața țigărilor. Afacerea s-a dezumflat brusc, ca o gumă de mestecat sub talpă.
Cazul a avut însă și un epilog neașteptat și macabru.
Anghelescu n-a mai fost văzut prea des în public. S-a retras discret. Mai târziu, în timpul procesului, părasit de proptele politice, n-a rezistat presiunii. A fost găsit mort în garaj, atârnat de-o grindă. Oficial, sinucidere. Neoficial, stresul și „investițiile” în pile și protecții politice s-au dovedit mai toxice decât toată contrabanda lui.
N-a fost încarcerat, n-a dat niciun ban înapoi statului, dar a plătit. În felul lui. Macabru și inutil. Cum plătesc mulți care confundă impunitatea temporară cu imunitatea eternă.
Și uite-așa se închide cercul: de la pumni și facturi false, la dosare și sinucidere „morală”. O poveste tipic românească, în care hoțul nu moare de bătrânețe, ci de funie… dar nu înainte de a înjura sistemul că n-a fost suficient de corupt ca să-l protejeze complet.
