Între 2007 și 2011, a fost epoca de aur a evaziunii fiscale din domeniul cerealelor și achizițiilor intracomunitare. În Timiș – județ cu peste 691.000 ha cultivate (campion național absolut) – samsarii și evazioniștii fiscali nu veneau cu trenul personal, ci cu charterul spiritual al lăcomiei, atrași de grâne ca moliile de lămpile cu ulei.
Schema era simplă. De o simplitate criminală, dar profitabilă cât PIB-ul unui stat african. Marfa era cumpărată de la producători – fie persoane fizice, fie juridice – fără documente legale de proveniență sau, mai des, cu acte false, fabricate probabil de un student repetent la arte vizuale. Pe traseu se intercala o firmă-fantomă (din miile apărute peste noapte ca ciupercile după tunurile bugetare), care colecta TVA ca să-l „răsplătească” pe stat cu o dispariție demnă de Houdini.
La un moment dat, în județul Timiș activau câteva sute de asemenea entități fantomă – un adevărat Disneyland fiscal pentru băieții deștepți. Ne copleșeau. Nu mai făceam față.
În 2010, sătul până peste cap de volumul evaziunii și de sentimentul că mă lupt cu o moară de vânt plină cu bani, am redactat un raport pentru șeful ANAF. L-am împachetat cu toate plângerile penale, plus niște prejudicii fiscale atât de mari încât și calculatorul dădea eroare.
Raportul a ajuns la șeful ANAF, Sorin Blejnar (pe atunci interesat de lupta cu evaziunea), care s-a prezentat cu materialele la o întâlnire cu premierul Emil Boc. Propunerea: introducerea taxării inverse la cereale și legume-fructe. În întâlnire era prezent și un fost guru al finanțelor, Bogdan Teodoru – un fel de Nostradamus al fiscului, dar cu profeții mereu greșite. Când i s-a cerut părerea, a mormăit ceva despre imposibilitatea aprobării de la UE. O marotă veche: „nu ne lasă Europa”. Clasic. Care și acum se poartă!
În februarie 2011, m-am întors la luptă, cu un nou raport, și mai devastator, susținut de președintele Asociației Producătorilor de Cereale din România și de același șef ANAF. De data asta, Boc, probabil sătul și el de găurile negre bugetare, a spus: „Fă, domnule, demersurile la Comisia Europeană!”. Ce să vezi? Minunea s-a produs. CE a aprobat urgent solicitarea. Începând cu iunie 2011, taxarea inversă la cereale a fost realitate. Nu și la legume-fructe pentru că…nu s-a cerut. Rezultatul? Câteva sute de firme-fantomă s-au evaporat instant. Puf! Bugetul a încasat miliarde. Da, miliarde, nu firimituri. Datorate insistenței mele. Adică a unui comisar care n-a înțeles că-ți merge foarte bine mai ales dacă nu te implici.
Până atunci, marii traderi de cereale și procesatori – Smithfield, Boromir, 7Spice, Interagro, Agrigros, Ameropa, Cargill, Glencore, Bunge și alții – stăteau la coadă la culegerea profiturilor generate de această schemă. Cum făceau? Simplu. Fixau prețuri de achiziție la limita ridicolului și plăteau en-gros-iștii care, la rândul lor, își băgau TVA-ul direct în buzunarul din dreapta și mai returnau o parte beneficiarilor marfii.
Caz-școală: 21 iulie 2010. Firma PASAGRIS TRADE Constanța. Un convoi de 8 TIR-uri cu peste 200.000 kg de grâu panificație intră în Timișoara (monitorizați de SRI și DGIPI, la acea data parteneri în GLO). Eu și un coleg suntem chemați să verificăm documentele. Ca orice comisar cu inițiativă, aveam scanner portabil și laptop în portbagaj (cumparate din bani personali, bineînțeles, că nu exista interes ca un comisar sa fie dotat). Documentele păreau OK – borderouri de achiziție înseriate de Imprimeria Națională.
Am dat drumul convoiului, dar am scanat documentele – paranoia profesionistului. Când să închid portiera, văd un plic strecurat cu grație în ușa din stânga. Îl deschid: un teanc de bani. Prima întrebare: dacă totul e legal, de ce-mi dă omul bani? Răspunsul avea să vină în curând.
Deschid laptopul, dau zoom și… magie: documentele NU aveau inscripția miniaturală „tipărit de Imprimeria Națională”. Adică falsuri de calitate îndoielnică. Sun șeful IPJ, comisarul-șef Popescu Dumitru – omul reacționează prompt, TIR-urile sunt oprite la Recaș, la 25 km de Timișoara.
Mobilizez încă două echipe de comisari și pornesc împreună cu șeful de la Investigarea Fraudelor Economice, Tudorescu, spre Recaș. În paralel, sun un prieten de la DNA Timiș și-l întreb ce fac cu plicul. „Sesizare la Parchet”, zice el. Zis și făcut. Marfa confiscată, sancțiunile aplicate, sesizarea depusă dimineața. Plicul cu cei 1.000 de lei – depozitat la fiset. Simbolic, dar satisfăcător.
Și apoi a început circul.
Primul telefon – comisarul general Sorin Florea. Nu era impresionat de fapte, ci de marfă. Îl admonestează pe adjunctul Sorin Cirți, că am făcut abuz, că o să răspundem penal. Sorin mă cheamă la telefon. Florea se dezlanțuie în stil de maidan: mă face incompetent, că nu cumosc legislația și mă amenință cu detașarea la Botoșani. I-am răspuns calm: „D-le comisar general: eu sunt vechi în garda si am experiență. Nu contest că cineva va ajunge acolo. Dar n-o să fiu eu, pentru că știu exact ce fac.” Mi-a trântit telefonul, probabil roșu de furie.
La 11:00 – invitație la DNA. Fericire mare la DNA Timiș! Credeau că prinseseră, în sfârșit, un funcționar public cu ceva notorietate – pe mine. Un comisar care ieșise în presă, care deranjase rețelele, care îndrăznise să spună lucrurilor pe nume. Erau în extaz: aveau „carne de afiș”. Cu poza mea puteau bifa o „mare victorie” împotriva corupției, puteau convinge șefii din București că lucrează, că sunt eficienți, că aduc rezultate. Își imaginau deja conferințe de presă, aplauze și avansări. Pregătiseră regia, dar au luat țeapă. Procurorul, sobru, cu o figură de parcă înghițise un borcan de castraveți în oțet, mă ia la întrebări: dacă n-am cerut mită, de ce n-am fost mulțumit de sumă? Aha, deci a început sceneta! Cei de la Constanța se autodenunțaseră, crezând că scapă cu marfa. Când i-am spus că deja am denunțat tentativa, procurorul a făcut ochii mari. Îi stricasem toată regia. Si când i-am dat și numele colegului de la DNA, și-a schimbat tonul instant, amuțind.
A fost chemat colegul, care confirmă totul. Inclusiv că raportase șefului DNA Timiș, Schifebek. Acesta intră val-vârtej în birou și îi cere procurorului să preia plângerea mea de la Parchet si să trmita dosarul la Constanta. Autodenunțul i-a ieșit pe nas celui din Constanța – a fost arestat.
Logic. Împotriva mea dosarul era gol, acuzațiile fabricate, totul pornise de la un denunț penibil, iar ancheta lor – dacă o putem numi așa – s-a dezumflat ca un balon de săpun. Adevărul a ieșit la iveală, dar, am realizat că nu i-a interesat. Pentru că nu căutau adevărul, ci trofee. Miza nu era justiția, ci imaginea. Asta făcea sistemul atât de periculos: folosea adevărul doar când îi convenea. În rest, îl arunca la gunoi cu zâmbetul pe buze. Mie, imi trecuse glontul pe la ureche, fiind salvat de intuiție și de decizii luate în timp real. Daca n-aș fi înregistrat denunțul înaintea celor din Constanța, altele erau datele problemei.
În două luni, instanța respinge si plângerea PASAGRIS TRADE împotriva contravenției si confiscarii. Caz închis în favoarea bugetului de stat. Marfa se valorifică, banii intră la bugetul statului.
Supărat, pe bună dreptate, că am fost tratat ca un incompetent și amenințat cu Botoșaniul, am trimis sentința pe fax la Garda Financiară centrală. Pe ea, cu dedicație am notat: „Cine va fi detașat la Botoșani?” Am avut grijă să afle toata Garda centrală ce s-a întâmplat. Și a fost circ.
Am aflat ulterior motivul isteriei comisarului general: directorul PASAGRIS era… fratele său. Ce familie! Din categoria „sângele apă nu se face, dar TVA-ul se evaporă”.
Și, pentru ca tabloul să fie complet și să nu rămâneți cu impresia că trăim într-un film prost fără final, trebuie să știți și ce s-a întâmplat mai târziu. Sorin Florea, comisarul general al Gărzii Financiare – da, acela care mă făcea incompetent, mă amenința cu exilul la Botoșani și închidea telefonul înjurând – a fost, peste câțiva ani, condamnat pentru corupție. Justiția l-a prins, în sfârșit, cu mâna în borcanul cu miere.
Aș fi vrut să spun că m-a bucurat vestea, dar ar fi fost prea puțin. M-a uns pe suflet. Pentru că, în realitate, cel mai greu în toți acei ani nu a fost să te confrunți cu interlopii, cu samsarii și cu firmele-fantomă. Cei mai periculoși erau exact cei care trebuiau să apere legea, șefii numiți politic, dar o foloseau ca pe un scut personal ori pentru grupările de crimă organizată din care făceau parte.
