Între 1998 și 2004, România a traversat una dintre cele mai negre perioade ale economiei subterane post-decembriste, în care comerțul cu produse petroliere a devenit nu doar o oportunitate de îmbogățire ilicită, ci și un catalizator al corupției la nivel sistemic. Un adevărat festival național al hoției, cu tombole zilnice în care premiul cel mare era bugetul statului. A fost o epocă în care frauda nu se desfășura pe ascuns, ci în văzul tuturor, cu protecție instituțională și sprijin politic, într-un amestec grotesc de complicitate, nepăsare și lașitate. Comerțul cu produse petroliere devenise nu doar o cale rapidă spre îmbogățire ilicită, ci și un sport de masă practicat cu entuziasm, în care nimeni nu era eliminat pentru dopaj, pentru că toți jucau murdar din start. Perioada 1998–2004 a fost, în special, un adevărat El Dorado pentru băieții deștepți ai comerțului cu produse petroliere. Unii și-au construit imperii pe banii statului, în timp ce alții au scris rapoarte și au dat cu subsemnatul prin comisii, încercând zadarnic să explice că banii dispăruți nu au fost furați, ci doar… volatilizați, printr-un miracol economic în care benzina se transforma în loțiuni de baie, motorina în aditivi pentru porumb, iar accizele – în visuri. În acea epocă, frauda nu se mai ferea de ochii lumii – dimpotrivă, făcea paradă pe bulevard, cu girofar și escortă oficială. Aveam de toate: protecție instituțională, sprijin politic și un amestec savuros de complicitate, nepăsare și lașitate. Erau anii în care băieții deștepți nu mai furau noaptea, ci la prânz, cu contracte și parafe, iar când îi întrebai de banii dispăruți, ți se răspundea candid: „N-au fost furați, domnule, s-au evaporat. Miracol economic!”. Totul cu aprobarea tacită a unui stat care, între două ședințe de guvern, își mai pierdea câte o rafinărie sau două.
În centrul acestei uriașe caracatițe, cu tentacule lipicioase, s-au aflat rafinăriile de stat – ASTRA, STEAUA ROMÂNĂ, VEGA, RAFO, PETROTEL, PETROBRAZI, ARPECHIM, PETROMIDIA –, transformată fiecare într-un punct de distribuție a jafului organizat. Fiecare devenise un mic Disneyland al evaziunii, unde produsele ieșeau pe poartă sub denumiri fanteziste (posibil alese cu un zar) și ajungeau, prin teleportare fiscală, în rezervoarele camioanelor până și în bidoane de cinci litri de pe marginea drumului. TVA-ul, acciza și taxa MTR se evaporau noaptea, odată cu roua – doar că nu lăsau prospețime, ci găuri în buget. Aceste rafinarii au fost implicate într-un circ fiscal de proporții. Cei care operau în jurul acestor coloși industriali nu erau simpli evazioniști, ci veritabili oligarhi în devenire, indivizi cu conexiuni adânci în aparatul de stat, în poliție, în justiție și în clasa politică. Profiturile obținute prin vânzarea produselor neaccizate drept motorină sau benzină erau uriașe, adesea depășind 50% din valoarea mărfii. TVA-ul, acciza și taxa MTR deveniseră pentru acești „întreprinzători” doar cifre de manipulat contabil, în complicitate cu funcționari corupți sau pur și simplu temători.
Cei implicați nu erau niște simpli evazioniști de colț de stradă, ci veritabili oligarhi în devenire, conectați adânc în măruntaiele statului, poliției, justiției și politicii. Unii dintre ei ar fi putut da lecții de strategie fiscală la Harvard – dacă Harvard ar fi avut catedră de evaziune organizată.
Am fost martor și participant activ în această luptă cu un sistem infectat, în care încercările de a face dreptate semănau mai mult cu asediul unei fortărețe controlate de inamicul din interior. Garda Financiară, în care activam, părea mai degrabă un Don Quijote cu legitimație, lovind morile de vânt ale sistemului. Amenințările și presiunile nu veneau doar de la „băieții răi”, ci și din interior, de la conducători obedienți și complici, aplaudând discret din umbră sau frecându-și palmele de satisfacție. A fost perioada în care funcționari ai statului, polițiști, procurori și politicieni au devenit simpli spectatori, aplaudând discret din umbră sau frecându-și palmele de satisfacție. Câțiva dintre noi, niște idealiști incurabili (sau, după unii, niște nebuni cu acte în regulă), am încercat să aplicăm legea. Ne-am ales cu dosare, amenințări, insulte, iar cei care ne priveau din tribune ne numeau „elemente destabilizatoare”. Destabilizam, ce-i drept, dar doar caracatița lor de lux.
Am participat la zeci de anchete, am depistat și semnalat fraude colosale, riscând nu doar cariere, ci și liniștea personală. Am încurcat ițele unor rețele care manevrau sume amețitoare, într-o lume unde loialitatea se cumpăra la kilogram. Pericolul fizic era suportabil – dar sentimentul de inutilitate, acela că totul se spăla cu un singur telefon de sus, era greu de digerat. Uneori mă întreb, sincer, cum de mai sunt întreg. Probabil că îmi lipsesc niște piese, dar măcar încă funcționez.
Nu am cedat. Am cerșit și obținut ajutorul unor structuri care, pe atunci, înainte ca politicienii, de frică, după perioada Kovesi, să interzică cooperarea interinstituțională, încă mai puteau fi mobilizate: SRI, DGIPI, Poliția Județeană. Sprijinul unor ofițeri curajoși (din Arad, Timis, Prahova) ori a unor procurori profesionsiti si integri (Doana – din cadrul DNA structura centrală, Mada – din cadrul Parchetului de pe langa Curtea de Apel Timisoara) ne-a permis să finalizăm anchete și să constatăm prejudicii de sute de miliarde de lei. Doar într-un singur caz, prezentat în continuare, am constatat un prejudiciu de 21 miliarde lei. Din păcate, majoritatea artizanilor acestor fraude au ieșit din scenă fără aplauze, dar și fără cătușe. Unii au primit pedepse simbolice, doar pentru decor, după ce apucaseră să-și mute milioanele în offshore-uri cu palmieri. Iar noi, cei care ne-am zbătut să punem ordine, am rămas cu eticheta de „prea zeloși” – un soi de insultă birocratică menită să descurajeze pe viitor orice inițiativă sănătoasă.
Această perioadă, 1998 – 2004, a fost un punct de cotitură în modul în care am început să privesc statul român. Acești ani m-au învățat un adevăr dureros: problema statului român nu e lipsa de legi, ci lipsa de coloană vertebrală. Rafinăriile au fost apoi vândute pe mai nimic, în numele unui „capitalism” care ar fi făcut până și pe Ceaușescu să roșească. PETROM, RAFO și PETROMIDIA au fost tranzacționate ca niște mașini second-hand cu kilometrajul dat înapoi. Rafinăriile au fost vândute pe nimic, în numele unui capitalism de tip sălbatic, care nu a fost altceva decât legalizarea jafului de dinainte. PETROM, RAFO și PETROMIDIA au fost vândute la prețuri care reflectau nu valoarea lor reală, ci gradul de devalizare la care fuseseră supuse.
În final, rămâne întrebarea: de ce nu s-a putut face mai mult? De ce n-am fost mai mulți? De ce atâția au preferat să tacă, iar cei puțini care au deschis gura au fost reduși la tăcere? Poate pentru că impunitatea era El Dorado-ul lor. Aurul era doar un moft – adevărata comoară era să faci ce vrei fără să pățești nimic. Da, răspunsul nu este simplu. Dar știu un lucru: fiecare document ridicat, fiecare proces-verbal semnat, fiecare mostre de combustibil prelevate au fost acte de rezistență într-un sistem care își pierduse reperele morale.
Scriu aceste rânduri nu pentru a-mi exorciza trecutul, ci pentru ca generațiile următoare să înțeleagă ce înseamnă complicitatea statului cu infracțiunea. Ca să nu se mai repete. Sau, cel puțin, ca să știe de unde începe lupta. Pentru că adevăratul El Dorado al mafiei nu a fost aurul sau petrolul – ci impunitatea.
Scriu aceste rânduri nu din nostalgie și nici pentru vreun catharsis personal, ci pentru ca generațiile următoare să înțeleagă că, atunci când statul fraternizează cu infractorul, lupta devine aproape imposibilă. Dar nu și inutilă.
Un episod grăitor pentru acest context corupt a fost descinderea din februarie 2002 la stația de carburant PETROM Nadlac SRL. Împreună cu șeful secției Arad, Dan Cancel (la fel de nebun și naiv ca mine, crezând în himera supremației legii) am descoperit o situație de-a dreptul revoltătoare: combustibil de o calitate dubioasă, documente suspecte, rețele sofisticate de manipulare a carburanților, o întreagă infrastructură creată special pentru a escroca statul. Am constatat rapid că realitatea depășea orice imaginație
La începutul lunii februarie 2002, împreună cu șeful secției Arad a Gărzii Financiare, am pornit într-o deplasare spre Szeged, în Ungaria. Scopul? O documentare pe tema traficului transfrontalier cu produse accizate, comercializate prin duty fee shop-urile din vămi – o chestiune delicată, mai ales că zona de vest devenise deja un focar de evaziune și contrabandă.
Ei bine, n-am apucat să trecem granița, că ne-a lovit soarta în cel mai ridicol mod cu putință: în apropiere de Nădlac, motorul a tușit, a icnit și… am rămas în așa-zisa „pana prostului”. Tradus: fără carburant. Motivul? Indicatorul de carburant funcționa la fel de bine ca promisiunile electorale – adică deloc.
Am avut noroc (sau ghinion, depinde cum privim) să rămânem în apropierea stației PETROM NĂDLAC SRL, o cooperativă de tip nou, născută din iubirea sinceră dintre PETROM și Consiliul Local Nădlac. Genul de parteneriat public-privat în care publicul plătește și privatul încasează. Pentru a ajunge până la pompele salvatoare, am cumpărat patru litri de motorină, în două flacoane de doi litri. Când am văzut ce mi s-a vândut, m-a trecut un fior rece: era închisă la culoare, vâscoasă, și părea mai degrabă un sirop de păcură vintage decât motorină. Avea mirosul inconfundabil al combinațiilor de subsol, al rețetelor „fără rețetă”, adică făcute din orice, dar nu din ceea ce scria pe pompă.
Cu o strângere de inimă, am turnat doi litri în rezervor, doar cât să ajungem până în stație. Dar n-am avut curajul să alimentez de acolo – am mers mai departe, spre următoarea, simțind că în spatele acelor bazine se ascunde ceva mult mai urât decât o simplă diluare de combustibil.
A doua zi, la 5:00 dimineața, am revenit la stația PETROM NĂDLAC SRL, însoțit de comisarul-șef și doi colegi. În timp ce verificam documentele și prelevam mostre de carburant din rezervoare, apare în scenă un personaj de film prost: un individ coborât dintr-un Mercedes S-Class nou-nouț, vizibil amețit de aburii unei nopți albe. Se prezintă, cu accentul inconfundabil al mahmurelii agresive: „Eu sunt Maghici Mircea, administratorul!”.
Ne aruncă o privire scârbită, se uită la legitimațiile noastre ca și cum i-am fi oferit fluturași de la o sală de bingo și, cu un ton semi-manelist, semi-policrom, ne trântește:
– „Ieșiți afară din birou, că altfel dau niște telefoane și aveți probleme mari. Voi știți cine sunt eu?”
În glumă, i-am oferit numărul comisarului general, dacă tot era pornit. A ieșit afară, a dat câteva telefoane, apoi a intrat înapoi cu aerul unui general învingător în propria bătălie imaginară. Între două butonări, a început să se laude cum a „spart” 20.000 de euro într-un cazino din Timișoara și, dacă e nevoie, „mai sparge și 50.000 ca să scape de noi”. În stilul clasic al băieților „de bani gata” care n-au făcut nicio zi de muncă, dar pot „sparge” o țară.
Surprinzător, nu ne-a sunat nimeni. Am continuat verificările, am ridicat documente și am sigilat rezervoarele. Ca prin farmec, în stație a apărut și un procuror de la Parchetul Arad. Ne cunoșteam, așa că m-a tras discret afară și mi-a spus:
– „Am fost trimis de procurorul-șef. L-a sunat Maghici… Credeți că e ceva grav?”
– „Foarte grav”, i-am răspuns sec.
Atunci a lăsat tonul jos și mi-a șoptit:
– „Aveți grijă… E var cu adjunctul IPJ, prieten cu procurorul-șef și cu toți politicienii locali. Joacă poker, dă carburant gratis. Băiat cu lipici.”
Însă nu faptul că administratorul, Mircea Maghici, ne-a întâmpinat cu aroganță și amenințări, etalându-și legăturile cu oameni din vârful poliției și al parchetului, era problema. Eram obișnuiți cu astfel de comportamente ale celor care învârteau banii cu lopata și sfidau pe oricine. Problema era că ceea ce am constatat în acel moment nu era doar o fraudă fiscală, ci o ilustrare perfectă a cancerului instituțional care rodea România: statul devenise protectorul infractorilor, iar cei care încercau să facă dreptate erau tratați ca perturbatori ai ordinii „firești”. Clasica întrebare a epocii. Nu conta ce făceai, cât de grave erau faptele – important era pe cine cunoșteai. Aroganța lui Maghici avea rădăcini adânci în rețeaua de protecție care îl înconjura ca o armură: rude în Poliție, prieteni în Parchet, camarazi în politică. Un infractor cu carnet de relații.
Am înțeles rapid că jocul devenea periculos. Și nu era un simplu control – era un duel cu un sistem corupt până în oase.
Am sesizat comisarul general și am cerut întăriri. Pe 6 februarie a sosit o echipă de la București. Din ea făcea parte eternul și fascinantul Cucu – fost și viitor comisar general, omul care prindea toate funcțiile la mustață, nu pe competență, ci pe CV-ul de obedient politic. În timp ce noi detectam o rețea complexă de bazine, vane și pompe care permiteau dozarea carburantului ca în laboratoarele NASA, Cucu stătea la taclale cu administratorul Maghici, ca doi prieteni vechi de garaj. Admira Mercedesul și Jaguarul parcate în stație cu ochi umezi, de parcă vedea niște Mona Lise pe patru roți și era de-a dreptul extaziat de povestile unui evazionst cu pedigree.
Rezultatele controlului au confirmat bănuielile noastre și chiar mai mult: între 2001-2002, PETROM NĂDLAC SRL înregistrase facturi de la 12 firme-fantomă și achiziționase produse neaccizate – vegasol, combustibil M, uleiuri, petrol distilat – pe care le vindea ca motorină, cu accize și TVA încasate. Furnizorii? Celebrele firme care au facut, ulterior, obiectul unora dintre cele mai grele dosare si a celor mai mari condamnari pentru fraude fiscale: VGB IMPEX, BARON TRANS PROD, BIZANTIN OIL, MDB KING OIL, Porto Petrol – firme deținute de familia Sporer, zisă „Baronul”, și alte grupări celebre destructurate mai târziu de DIICOT.
Cifrele erau amețitoare. Într-o Românie cu salariul mediu de 100 de dolari, la Nădlac se scurgea motorină contrafăcută direct spre Occident, împreună cu banii furați de la buget. Stația Nădlac vindea câteva cisterne de carburant pe zi, fiind poarta spre Europa. Cifrele? Zeci de mii de euro necontabilizați zilnic.
Presiunile au început imediat. Pentru protecție, pentru că déjà devenise un fenomen ce reprezenta un atac la siguranta economiei naționale prin dimensiunea prejudiciului estimat si al gruparilor de crima organizata implicate, am cerut sprijin SRI Arad, DGIPI Timișoara, IPJ Arad – care, spre surprinderea noastră (inclusiv „varul ” Maghici asigurandu-ne că va fi neutru), au reacționat prompt și eficient. Am ridicat probe, am luat mostre, am blocat livrările și am descoperit un prejudiciu estimat la peste 21 de miliarde de lei. De unde a ieșit acea sumă? Din neplata accizelor, TVA-ului și a taxei MTR, aplicate unui produs vândut ca motorină, dar achiziționat ca „distilat neaccizat”. În derularea acestei actiuni ne-au susținut ofițerii Codreanu și Mușetoiu (a caror implicare nu a ramas nesancționată de mafia din sistemul public, obedient politic), șeful serviciului economic al IPJ Arad, Dudaș, și comisarul-șef DGIPI Timiș, Staicu. Maghici era influent, corupt până-n măduva profitului, și extreme de periculos, pentru că îsi crease multe obligatii prin mită și știa să le exploateze.
Trei luni mai târziu, am încheiat procesul-verbal: prejudiciul estimat depășea 21 de miliarde de lei vechi.
Înainte de sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, unde procurorul Mada Dumitru (un alt profesionist model, cu care am instrumentat cauze extreme de complexe si grele), a emis mandatul de arestare, am avut parte de o scenă de telenovelă cu accente KGB.
Într-o dimineață liniștită, în care cafeaua abia apucase să-și facă simțită aroma, eu și comisarul-șef Cancel primim un telefon de la comisarul general Plăiașu. Vocea lui suna ca un tunet pe cer senin – indignat, aprins, și cu o viteză de dicție demnă de un auctioneer texan. Ne-a cerut direct demisia. Simplu. Elegant. În stilul inconfundabil al instituțiilor care nu mai au nevoie de probe când primesc o Notă Informativă.
Motivul? Ei bine, urma să fim cercetați și arestați – da, ai citit bine – pentru favorizarea infractorului, adică a ilustrului domn Maghici, administratorul PETROM Nadlac, omul care făcea din motorină mir și din prejudiciu ficțiune contabilă. Nota informativă venea direct de la SRI, care susținea, cu emfază și suspiciune, că am modificat prejudiciul în jos cu vreo cinci miliarde de lei, probabil ca să ne scutim de efortul de a aduna zero-uri în Excel.
Și nu era o simplă bârfă: nota venea însoțită de fotocopii ale Raportului și Procesului-verbal din dosar. Când le-am văzut, am simțit o combinație de uimire și nervi, ca și cum ai primi amendă de viteză pentru un radar amplasat în sufragerie.
Am luat hârtiile originale, le-am citit din nou și… surpriză! Totul era în ordine. Raportul inițial indica un prejudiciu de 15,9 miliarde lei, iar Procesul-verbal final – după probe, mostre, analize și sfințenie bugetară – arăta clar un prejudiciu de peste 21 de miliarde. Cu alte cuvinte, noi nu l-am favorizat pe Maghici, ci am săpat mai adânc și am descoperit cât a furat de fapt. Dar atunci, cum ajunsese „adevărul” invers la București?
Aici intră în scenă marele maestru al manipulării de provincie: colonelul SRI Arad, domnul Goron, un apropiat discret, dar influent al PSD Arad și – coincidență sau nu – un colaborator de încredere al lui Maghici. Ca într-un roman prost de spionaj post-comunist, Goron a ordonat spargerea fișetelor ofițerilor SRI care cooperaseră cu noi și a sustras documentele din dosarul PETROM Nadlac. Apoi, într-un moment de inspirație securistică demn de ’86, a făcut un schimb de antete între Raport și Proces-verbal, creând astfel o aparență de diminuare a prejudiciului.
Cu documentele originale în geantă, ne-am urcat în avion și am zburat spre București ca doi detectivi dintr-un film ieftin, dar cu acte în regulă. Când i-am prezentat comisarului general Plăiașu varianta reală, a făcut ochii mari. Înfuriat că fusese dezinformat, a cerut imediat prezența comisarului Cucu – un personaj ce părea extras dintr-o piesă de I.L. Caragiale, dar cu mai puțin simț al ridicolului.
— Domnule Cucu, nu te-am trimis eu la Arad să susții echipa de control? Cum stăm?
Cucu, complet în aer, fără nicio legătură cu dosarul (dar cu încrederea de sine a unui pilot orb pe ceață), răspunde prompt:
— Nu s-au confirmat informațiile. Din ce știu eu, nu e niciun prejudiciu.
În acel moment, Plăiașu i-a trântit în față documentele și, cu o privire tăioasă, a rostit:
— Băi, Cucule, din cauza ta, pentru că nu ți-ai făcut treaba, eu am fost mințit și am acuzat niște oameni nevinovați! Aștept raport complet de la tine, în scris!
Cucu, evident jenat, și-a mutat furia spre noi. Ne-a certat că „nu l-am informat” și că l-am pus într-o postură „neplăcută”. Cu un zâmbet ironic, i-am lăsat documentele și i-am urat succes în redactarea raportului. Dar Cucu, cum e specific celor care se simt jenați în propria incompetență, nu m-a uitat niciodată pentru acel episod și a încercat să mi-o plătească mai târziu, când a ajuns comisar general. Doar că soarta, ironică și binevoitoare, a făcut ca tot eu să-l pun iar în dificultate. Cam un fel de karma, baby, cînd nu ies toate când nu ai toate cărțile în mână!
Și astfel, în România anului 2002, adevărul a ieșit (cu greu) la suprafață, printr-o mlaștină de corupție, telefoane „prietenești” și combustibil amestecat cu rahat și tupeu.
Finalul poveștii e unul care bate filmul: PETROM Nadlac SRL a fost trimis în judecată, un caz rar în epocă, iar administratorul Maghici, abandonat de toți protectorii lui de conjunctură (inclusiv cei care, probabil, îi urau mirosul de motorină combinată cu influență politică), a decedat chiar în sala de judecată, în timpul unei ședințe.
Cineva ar zice că a fost pedeapsa divină. Eu cred că a fost pur și simplu sistemul care, pentru o dată, a uitat să-l mai salveze.
