Nu intenționam să devin personaj într-un film cu mafioți, dar scenariul a fost scris fără să fiu întrebat.
La începutul anilor ’90, în timp ce o țară întreagă își freca ochii, buimăcită de explozia controlată numită „revoluție”, vechea elită comunistă se aduna discret de pe jos. Părea învinsă, distrusă, răpusă de knock-out, dar în realitate își îndesa rapid noile haine de democrați pe același schelet ideologic de pradă. Se mișcau cu o viteză care ar fi făcut invidios orice comando NATO. Nu vorbim de amatori, ci de profesioniști întru impostură: intelectuali versați, vicleni, oportuniști fără scrupule, crescuți cu ideea că în România caracterul e un lux inutil, bun doar de afișat în necrologuri.
În timp ce unii își jeleau morții și alții își pansau rănile, jucătorii adevărați își suflecau mânecile pentru un festin istoric: devalizarea statului. Patrimoniul public – hoteluri, restaurante, stațiuni, terenuri – era pus pe masă ca o friptură imensă, iar invitații la ospăț nu erau revoluționari, ci exact carnivorii care ne gătiseră supa amară înainte de ’89.
S-a scris o lege a privatizării pe genunchi, cu pixul tremurat de febra jafului. Cine n-a studiat MEBO și „locația de gestiune” ar face bine să o ia ca pe o lecție de educație financiară inversată. A fost un haiducism cu semn schimbat: nu se mai fura de la bogați pentru săraci, ci direct de la stat pentru sine. Robin Hood, dar fără pădure, fără arc și fără rușine, cu incalcarea totala a pricipiilor constitutionale, de protectie a proprietații.
Am aterizat în acest scenariu paranormal mai degrabă din greșeală decât din vocație. Eram băiatul naiv care intră într-un cazinou crezând că participă la un bingo caritabil și iese desculț. În jurul meu – rechini veritabili, din „liga mare”, făcând parte din grupări de foști activiști de partid, securiști și milițieni, asociați cu interlopi, specializați în împărțit patrimoniul fostului OJT Timiș: hoteluri emblematice, restaurante aducătoare de profit și „perisabile” care întrețineau mai mult decât protocolul.
Pe vremea comunismului, să ajungi șef de hotel sau restaurant nu ținea nici de școală, nici de merit, nici de viziune, ci de „proptea”: PCR, Securitatea sau Miliția, de preferință toate trei. Calitățile cerute: viclenie, șmecherie, cunoașterea avansată a „tablei împărțirii” și slugărnicie creativă. Profesionalismul? Cât să nu dea ciorba pe jos la dineurile de partid.
Între 1990 și 1995, OJT-ul a fost „reformat” ca la carte: două entități – „Cardinal” pentru turism, adică firimituri, și „Banatul” pentru alimentație publică, adică osul cu măduvă. A urmat MEBO la „Cardinal” și „locația de gestiune” la „Banatul”, cu o lege cusută cu ață albă și dictată de interesele clientelei, care ocolea esentialul: licitația, adica esența pieței libere, concurența. Unii, cu relații, au primit tot. Alții, fără „umbrelă”, au rămas la marginea ospățului, cu servieta goală.
În acest context, în 1991, ca urmare a unei combinații între hazard și interese obscure, am fost numit șef al Complexului Hotelier „Timișoara” – un hotel cu 500 de locuri, două restaurante, un bar, o cofetărie și alte activități „anexă”. Aparent, eram promovat. În realitate, mi se cumpăra tăcerea – după ce refuzasem să fiu țap ispășitor într-un dosar de delapidare marca „Banatul”, cu autor directorul și gașca lui, protejați de un întreg sistem de relații din IPJ și SRI. Astfel, între 1991 și 1993 mi s-a oferit rolul fraierului perfect într-o piesă națională: „Cum să furi legal ce-i al statului și să fii aplaudat pentru asta.” Biletul de intrare? Naivitatea mea.
Aparent păream „jucător”, dar eram doar un pion de sacrificiu. Am preluat complexul în pierdere și l-am redresat – gest care a deranjat. Am închis tot ce funcționa pentru protocol și nu pentru profit: cofetărie, frizerie, pedichiură. Concedieri. Curățenie. Rezultatul? Am deranjat o rețea de de protejati ai SRI, Politie și politicieni locali.
Deși aveam cheia viitoarei privatizări, n-am avut stomacul, nici cinismul necesar să mă alătur găștii „baieților destepți” și orientați. Nici nu voiam. Vedeam cum din biroul fostului director Munteanu, șantajabil și manipulat cu dosarul delapidarii OJT, se trăgeau sforile. Însă, Munteanu, deși, aparent, era administratorul total, în fapt era mic pe lângă rechinii reali: Izbașa, Gruia, Urcan. El se mulțumea cu bacșișul. Ei luau potul.
Atunci, am crezut, alături de alți câțiva colegi – cu o naivitate de manual – că dacă îl înlăturăm pe Munteanu, salvăm ceva. N-am priceput că tocmai vulnerabilitatea lui îl făcea util pentru marii prădători. Între timp, prin șantaj la Munteanu, Calacea, Buziașul, Limanul, Jimbolia, Sânnicolau – toate au fost rupte din OJT. Până și motelul de la Pădurea Verde a fost „privatizat” și, surpriză!, a ajuns în mâinile SRI (la schimb, se pare, cu o funcție de ofițer acoperit a lui Munteanu).
Ca șef al Complexului Hotelier Timișoara, am cunoscut apogeul mizeriei morale locale și ce înseamnă viciul: șantaj practicat ca sport, prostituție la cel mai inalt nivel, infidelitate și șantaj cu infidelitatea, ipocrizie încravatată, influență vândută pe sub masă la cel mai înalt nivel, diversiune profesionistă greu de contracarat, operațiuni de compromitere, intrigi, negocieri și „săpături”, adică tot arsenalul imoralității și a lipsei de scrupule, a cinismului parvenirii și oportunismului cu care se operase pe timpul vechiului regim.
În încercarea de a crea un colectiv profesionist, am promovat oameni care păreau integri, dar s-au dovedit mai perverși decât predecesorii, pentru că aproape întrega pepiniera de cadre a fostului OJT era compromisă și virusată. Excepția: juristul Traian Nebela, aterizat întâmplător în cloaca ojetistă.
Ce nu înțelegeam atunci, era că pierderile erau deliberate – pentru a scădea valoarea complexului și a-l „privatiza” pe nimic. Chiria se stabilea în funcție de venituri. Eu, în afara jocului, am început să-l rentabilizez: am recuperat spații, am adus o investiție de 500.000 mărci, am deschis primul cazinou adevărat din Timișoara. Iar un grup bancar spaniol, cu ordinele de plată pe masă, oferea 5 milioane $ pentru 50% din activele complexului Timisoara.
În loc să fie apreciată, oferta spaniolă a declanșat furtuna. Ministrul turismului, Dan Matei Agaton, a fost entuziasmat de ideea spaniolilor – preț de câteva zile. Apoi, cu un aer jenat, mi-a spus că Munteanu, colegul lui de partid, se opune. Final de privatizare corectă. Nu era în stil românesc.
Directorul Munteanu, ajuns deputat PDSR în locul meu (loc pe care i l-am cedat prostește, după ce-mi fusese oferit mie), a blocat totul, cu sprijinul obedienților Gheorghe Popescu și Angela Ciulavu, lăsați la cârma societatii Banatul. În spatele lor: Sava Simcelescu (fost securist devenit „om de afaceri”), care voia sa privatizeze complexul Timisoara cu sprijin din Poliție și SRI. Cartierul general: restaurantul Bulevard. Iar din echipa nu putea lipsi consilierul special, celebrul colonel Vasilescu (ofiter in cadrul contrainformațiilor militare, fost subaltern al lui Walter Roman, din 1968 ofiter la fostul CC al PCR, un „moralist” care s-a casatorit cu fosta amantă unui celebru traficant de aur și valută, Bata, după ce-a folosit-o ca informator și l-a eliminat/închis pe Bata si toata gruparea. Astazi, D-na Vasilescu, care, între timp, se pare, devenise și amanta lui Munteanu, moștenindu-l pe defunctul colonel, este un prosper om de afaceri, proprietar al multor imobile cumparate cu bani proveniti din fraudele fiscale cu alcool, tigari și cafea, depozitate la depozitul OJT de la Padurea Verde, inchriate de la Munteanu. Tot în paranteza spus, Vasilescu este cel care i-a platit operația la Viena, de cancer esofagian, a lui Munteanu).
Inițial, pentru că aveam avantajul legislaței, mi s-a propus să intru în combinație cu șeful de hotel, Moisescu și Simcelescu. Am refuzat, fără să bănuiesc că deranjam toată mafia timișoreană. Ba mai mult, am încercat să fac o privatizare reală, pe bune, cu o ofertă de cinci ori mai mare, pentru 50% din active, față de cat s-a privatizat în final, pentru 100% active. Asta a fost greșeala fatală.
A urmat faza clasică: discreditarea. Un dosar penal fabricat, pus în operă de obedientul capitan Petrachiou (remarcabil profesional, prin faptul că a făcut 9 ani o facultate de 3), în tandem cu Grecescu și Ciulavu – foști subordonați ai lui Munteanu. La comanda Poliției, prin capitanul Petrachiou, presa locală a fost instrumentalizată prin Iosif (Bebe) Costinaș, care a turnat versiunea oficială în ziar, punând presiune pe judecători.
Totul s-a realizat cu o eficiență demnă de un regim totalitar cu față umană și buzunare largi. Mi s-au pus în cârcă acuzații aberante, fabricate în birouri unde legea era scrisă cu creionul și corectată cu ștampila SRI. Mi-au percheziționat biroul, recepția si gestiunile, mi-au ascultat telefoanele, mi-au tracasat și speriat familia. N-au găsit nimic! Dar nu conta. În România, când sistemul vrea să te termine, nu are nevoie de probe, ci de pretext. Așa că pretextul a fost servit cald în ziar, garnisit cu insinuări, declarații false obținute prin șantaj, sex și amenintare, denigrări și un strop de moralism de doi bani – cât să pară totul „în interesul publicului”.
Campania a mers ceas: inspectorii fiscali, în frunte cu indivizi obedienți polițiștilor, la comandă, au „descoperit” nereguli în activitate, interpretând date sau omițând date și documente. Între timp, Poliția a lansat anchete paralele, iar Consiliul de Administrație, format din niște yesmeni cu față umană și coloană vertebrală din plastilină, s-au grăbit să accepte acuzațiile fără să conteste lipsa de dovezi. Pe scurt, m-au făcut praf. Iar toată această ticăloșie instituționalizată era justificată, ironic, sub pretextul… „luptei anticorupție”.
Mi-au fabricat un prejudiciu imaginar, bazat pe aberații fără nici o logică juridică și, culmea sarcasmului, chiar mi s-a cerut să-l achit anticipat, ca dovadă a „bunelor intenții”. A fost momentul în care am înțeles că nu mai trăiam într-un stat de drept, ci într-un decor de carton în care democrația era mimată, iar hoții jucau rolul de justițiari. Teatru ieftin, dar cu efecte devastatoare.
Așa am fost mazilit din funcția de director – pentru vina de a fi refuzat jaful, de a nu mă asocia cu interlopii și de a fi crezut că în România anilor ’90 poți face ceva corect. Naivitate scumpă.
Azi, privind înapoi, mă întreb dacă n-am fost un fel de Don Quijote provincial, intrat într-un bordel crezând că e o bibliotecă. Dar am trăit. Și am înțeles pe viu cum s-a născut capitalismul românesc: dintr-un viol al legii, cu martori de lux și călăi în costume scumpe. Iar eu, între timp, continuam să joc rolul unui Don Quijote timișorean, într-un teatru grotesc în care morile de vânt purtau costume Armani și conduceau jeepuri nemțești. Încercam să țin piept unei armate de lupi în haina de oaie. Și pe măsură ce puzzle-ul privatizării se completa cu piesele „corecte”, am înțeles că eram spectator la un spectacol de magie ieftină, în care trucurile erau evidente, dar publicul – adică opinia publică – era prea hipnotizat de mirajul capitalismului cu față umană ca să înțeleagă ce se întâmplă și să protesteze. Iar cei care urlau – ca mine – erau rapid etichetați: rigid, sabotator, idealist decrepit.
În realitate, eram doar un cetățean trezit prea devreme într-un coșmar colectiv.
Privind înapoi, îmi dau seama că „vulturii tranziției” nu au fost niște prădători naturali, ci niște corbi de closet rebrănduiți – în costume scumpe, cu diplome dubioase și limbaj de management scos din revistele citite în avion. Ei nu planau peste țară pentru a curăța rănile trecutului, ci se repezeau direct la carnea vie a economiei, ciugulind din bugetul public, din proprietatea comună, din viitorul nostru.
Tot ce a urmat – pensii speciale, șpăgi instituționalizate, contracte cu statul aranjate la cafele de protocol – nu a fost altceva decât prelungirea acestui festin inițial. O generație întreagă de impostori și profitori s-a legitimat în tranziție, iar România a fost lăsată să creadă că asta e „reforma”. Și culmea, festinul încă nu s-a încheiat.
În vara lui 1993, mai exact pe 21 iulie, în toiul unei canicule care înmuia asfaltul și mințile, a început coșmarul și paranormalul. Procurorul Pavel Dan – personaj șantajabil, obedient salvatorilor care l-au recuperat direct din năduful alcoolului reșițean – semna, cu o sobrietate doar mimată, reținerea mea preventivă. Evident, fără să se complice cu analiza probelor sau, Doamne ferește, cu aplicarea legii. El era doar o rotiță umedă într-un mecanism uns cu vaselină instituțională de Munteanu, Bot, Simcelscu, Vasilescu, Târziu, Petrachiou – gașca deranjată de prezența mea în fruntea complexului hotelier „Timișoara”. Deranjam, evident. Mai ales că nu răspundeam la comenzi.
În paralel, societatea Banatul, la comanda lui Munteanu – cu promptitudinea unei execuții staliniste – m-a decapitat administrativ: contract desfăcut, funcție evaporată. Scos complet din ecuație. Scop atins. Chiar daca încălcau flagrant legea.
Salvarea a venit de la celebrul avocat Viorel Pașca. Omul a înțeles rapid că nu era vorba despre un dosar penal, ci despre o farsă absurdă cu iz penal. Cu un curaj care nu se învață în facultățile de drept, a reușit să recupereze din biroul meu – supravegheat cu zel de polițiști zeloși – o geantă diplomat în care se aflau documente-cheie, probe clare că toată construcția acuzatoare era o glumă sinistră. Cu acele dovezi pe masă, judecătorii (deși presați insistent de Petrachiou, de Cârstea, de Bârcaci și de niște ofițeri zeloși din SRI-ul local, in frunte cu lt. colonelul Tîrziu) au refuzat prelungirea arestului. Ce să și prelungești când nu există fapte, ci doar suspiciuni vopsite în „rapoarte tehnice” fabricate după ureche?
A urmat o luptă de trei ani (1993–1996) cu o grupare perfect închegată, crescută direct din placenta Securității, hrănită de Miliție și înțărcată de Procuratură, care avea o putere fantastica de presiune. Un mamut organizat, cu chip de partid – PDSR-ul de atunci –, sub patronajul parlamentarului Munteanu. Această caracatiță, cu tentacule în toate structurile, a dominat Timișoara ani buni: au jefuit, au șantajat, au corupt și au transformat proprietatea publică în paradisuri private.
Am rezistat presiunii și n-am cedat. Răbdare, nervi, încăpățânare. Privind înapoi, realizez că totul fusese programat. Nu era un conflict spontan, ci un plan bine pus la punct de eliminare a celor care nu „înțelegeau mersul lucrurilor”. Iar „mersul” era simplu: tot ce era al statului trebuia transferat, prin privatizări mizerabile, în mâinile clientelei politice. Restul – fie că erai director, angajat sau simplu cetățean – deveneai colateral. Sau, mai rău, o piedică.
Dar, din pacate, am plătit doar eu. Scump. Trei ani furați. Trei ani de coșmar. Trei ani în care mi s-a destrămat familia, iar cariera mi-a fost redusă la cenușă. Asta a fost factura. Totul orchestrat de un grup de impostori cu funcții, cu epoleți, legitimații, relații și acces direct la butoanele puterii. Justiția, deși sesizată, n-a făcut ordine, respectând principiul mizerabil „corb la corb nu-ți scoate ochii”. A făcut-o, în schimb… hazardul și luptele dintre calnurile mafiote.
Târziu, dar inevitabil, după ce s-a epuizat tot arsenalul presiunii, când actorii principali ce scrisesera scenariul se aflau deja în decor, Parchetul a trebuit să accepte, în cele din urmă, realitatea – acel concept de care farsa penală s-a temut mereu – ieșind la suprafață. Astfel, chiar daca se afla încă sub presiunea mafiei din Politie si SRI, Parchetul, strâns cu ușa de evidențele incontestabile, a fost nevoit să admită ceea ce știa de la început: că nu existau fapte, nu existase prejudiciu, iar totul fusese o piesă ieftină de teatru juridic. Dosarul a fost clasat, eu am fost scos de sub urmărire penală (SUP), iar pentru cei care încă mai bârfesc despre un presupus cazier, care mi-ar fi interzis să lucrez în Garda Financiară, reamintesc un fapt simplu: nu există cazier fără condamnare, iar pentru condamnare trebuie, culmea, să fii trimis în judecată. Iar eu n-am fost.
Deci, după un timp, dosarul meu s-a clasat. Bineînțeles. Fără scuze, fără reparații, fără măcar o constatare publică a abuzului. Pentru ei, fusesem doar o bifă, un pas. O eliminare reușită. Dar pentru mine a fost începutul unei revolte permanente. Nu o revoltă strigată în stradă, ci una rece, calculată și durabilă: aceea de a documenta, de a scrie, de a denunța.
Și totuși, adevărata „justiție” – cea care a curățat scena – n-a venit de la instanțe, ci de la soartă.
Pentru ca tot acest circ să înceteze, a fost nevoie ca personajele-cheie ale rețelei să dispară sau să se retragă rușinos: colonelul Bot a fost debarcat din fruntea SRI, lt. colonelul Târziu și-a pierdut influența, Munteanu a zburat din Parlament, Petrachiou a fost scos din Poliție pe ușa din dos, pentru suspiciune de protecție a unor rețele de contrabandă. Bebe Costinaș – jurnalistul de serviciu al mafiei, mereu cu sticla la îndemână – a fost devoalat drept ceea ce era: un alcoolic șantajabil, evitat până și de colegii de breaslă. Judecătoarea Bârcaci – concubina lui Petrachiou, care făcea presiuni la colegi în dosarele aranjate de concubin – și procurorul Cârstea au fost pensionați/eliminați din magistratură. Procurorul Pavel Dan s-a retras, definitiv, spun unii, în iad. Inspectorul Misici – protectorul moralității din IPJ – a plecat cu coada între picioare, după ce a compromis iremediabil noțiunea de „profesionalism”. Astfel, o grupare care funcționa în cel mai pur stil mafiot a fost scoasă, treptat, din prim-planul justiției timișorene. Iar după ce-au părăsit arena, când și-au pierdut puterea și influența, fără regizori, spectacolul s-a încheiat.
Din păcate, această rețea nu a fost desființată de lege, ci de biologie și presiunea unor oameni care n-au acceptat să fie pioni și de luptele între clanuri. Justiția, deși sesizată, n-a făcut ordine. N-a avut curaj. Curățenia a venit de sus, de la profesioniști reali: generalul/chestorul Ion Pitulescu, generalul Iancu, colonelul Petru Pele – fostul șef al SRI Timiș – dar și câțiva magistrați rari, onești: Ștefan Incze, Silvia Nebela, procurorii Munteanu și Zarie. Acești oameni nu s-au lăsat manipulați, nici cumpărați sau intimidați. Dar au fost puțini. Prea puțini, pentru a elimina o caracatita stufoasă si complexa, compusă din ofițeri SRI, politiști, procurori, judecători si oameni politici, care au continuat să opereze în același stil.
În tot acest scenariu și în finalul lui de tip film american, a fost nevoie, mai ales, de mine. Viu, întreg la minte și cu o încăpățânare greu de înțeles pentru cine n-a trăit iadul pe care îl descriu. Fără să mă fi încovoiat, am dus până la capăt un război cu o grupare de crimă organizată cu „gulere albe” care, și azi, pozează în onorabilitate. Mulți dintre ei au azi clinici private, hoteluri și averi imposibil de justificat legal. Exemplul cel mai ilustrativ: cuplul Petrachioiu–Bârcaci, sunt azi proprietari de clinici medicale, hoteluri și imobile de milioane, cu un trecut de funcționari în slujba „statului de drept”. Sunt exemple de succes – într-o Românie în care corupția n-a murit, ci doar s-a schimbat la față
Iar România? Prizoniera tranziției. Încă. Tranziția n-a trecut. Doar noi am îmbătrânit așteptând-o. Și nu e vorba doar de mine. Eu eram doar unul dintre cei care „încurcau” jocurile. Sistemul avea o listă lungă de „indezirabili”, adică oameni care refuzau să tacă, să fure sau să fie părtași. Și toți aveau același traseu: denigrare, anchetă, dosar, suspendare, uitare. Unii au clacat, alții au plecat din țară. Eu am ales să rămân și să scriu. Să las urme. Măcar atât.
De atunci și până azi, caracatița și-a schimbat doar tentaculele. Capul e același: acela al imposturii, al șantajului și al imposturii intelectuale promovate de la centru înspre periferii. Multe dintre „tentaculele” care m-au vânat atunci au ajuns ulterior miniștri, parlamentari, afaceriști de top sau… decorați pentru „merite în slujba statului”. Statul, da – dar nu al nostru.
Faptul că am învins un sistem mafiot invincibil, nu mă consider un erou. N-am salvat nimic, poate nici pe mine. Dar am păstrat ceva ce ei n-au reușit să-mi ia: memoria. Și cu ea, scrisul. Iar dacă într-o zi, copiii sau nepoții mei vor dori să afle cum s-a furat România la bucată, cu zâmbetul pe buze și ștampila în mână și ce înseamnă lipsa totală de scrupule cînd e vorba de autoritatea publică, sper ca aceste rânduri să le fie de folos.
Fiindcă asta a fost, de fapt, marea privatizare: nu doar a bunurilor materiale, ci a memoriei colective, a moralei, a demnității. Iar dacă nu o recuperăm prin adevăr, riscăm să trăim într-o țară complet amnezică – unde hoțul e „dezvoltator”, turnătorul e „consilier”, iar cel care spune adevărul… e „dus cu capul”.
Aici s-a scris începutul sfârșitului. Într-un birou dintr-un hotel timișorean, între un dosar fabricat și un vis de privatizare onestă. Restul e deja istorie. Scrisă prost. Dar nu definitiv.
Ironia supremă? Astăzi, când trec pe lângă fosta clădire a complexului hotelier, privesc nu doar ruina unei instituții și un exemplu al parvenirii prin corupție, ci și epitaful unei speranțe naive. Mă gândesc că poate, dacă în loc de dosare, făceam și eu combinații; dacă, în loc de principii, învățam să negociez cu sistemul; dacă, în loc să cred în binele comun, îmi luam partea leului – aș fi fost astăzi un om respectabil, cu vilă, casa de vacanță, SUV și loc la Rotary Club, nu?
Dar n-a fost să fie pentru că am avut și am respectat principiile moralei sănătoase.
Așa am ajuns, fără să vreau, printre vulturii tranziției.
Doar că eu în loc să ciugulesc, am strigat.
Și se pare că, într-o țară în care vulturii s-au înmulțit ca porumbeii, nimic nu deranjează mai tare decât o pasăre care refuză să mănânce hoituri.
În concluzie, am ieșit din joc cu colțurile gurii strânse, dar cu conștiința intactă. Ce-i drept, n-am luat nimic din tranziție – dar nici tranziția nu m-a luat de tot pe mine.
