Ni se spune încă din copilărie că toți oamenii sunt egali. Este un slogan frumos, menit să cultive speranță și armonie, dar complet rupt de realitate. Egalitatea naturală nu există. Ne naștem diferiți – în aspect, în intelect, în sensibilitate, în capacitatea de adaptare. Adevărata nedreptate nu este inegalitatea în sine, ci negarea ei. Când natura a distribuit darurile, nu a urmat vreo logică echitabilă, iar viața nu oferă compensații morale celor mai puțin înzestrați. Acesta este adevărul dureros de la care pornesc multe dintre frustrările omului modern.
În copilărie, aceste diferențe sunt estompate. Copiii râd la fel, se joacă la fel, visează haotic și fără limite. Dar în adolescență, oglinda devine judecător, iar nota de la școală – verdict. Unii sunt admirați, alții marginalizați. Cei frumoși și deștepți au lumea la picioare, ceilalți, mai puțin norocoși, simt din plin apăsarea diferenței. Încep comparațiile, iar cu ele vin și frustrările.
Frustrarea este reacția naturală a celui care se știe diferit într-un mod nefavorabil. Pentru unii, e combustibil. Îi împinge să muncească, să se perfecționeze, să forțeze limitele naturii. Dar aceștia sunt puțini. Cei mai mulți o transformă în resemnare, în blazare, în invidie mocnită. Se adaptează unei realități pe care o disprețuiesc, dar în fața căreia se simt neputincioși. Astfel ia naștere masa mediocră: majoritatea frustrată, anonimă, ușor manipulabilă.
Societatea românească actuală este un studiu de caz perfect. Frustrarea mediocrului a devenit teren fertil pentru tot soiul de vânzători de iluzii. Influenceri, politicieni, „coach”-i de carton – toți promit miracolul: că poți fi „special” fără să fii valoros, că e suficient să crezi, nu să muncești, că ești perfect așa cum ești – chiar dacă ești prost, leneș sau vulgar. A devenit o formă de consolare colectivă. Un fel de îmbrățișare a eșecului, dar cosmetizată cu vorbe mari: „autenticitate”, „acceptare de sine”, „diversitate”.
Frustrarea nu mai este privită ca un semnal de alarmă, ci ca o vină externă. Nu mai e problema individului că nu performează, ci a sistemului că nu-l apreciază. S-a inversat logica meritului. Am ajuns într-o epocă în care a nu ști nimic, dar a avea păreri, e un titlu de glorie. A fi prost și vocal a devenit o formă de protest „democratic”.
Acest peisaj este întreținut de cei care au înțeles potențialul exploatabil al maselor frustrate. Politicienii, mai ales, au învățat că nu trebuie să fie buni, ci doar să pară că înțeleg durerile celor mediocri. Nu trebuie să construiască elite, ci să flateze masa. Astfel, România e condusă de mediocri, pentru mediocri, prin promisiuni adresate frustrărilor. Școala a fost adusă la nivelul celor slabi, nu pentru a-i ridica, ci pentru a nu-i „discrimina”. Excelența e privită cu suspiciune, ca o formă de aroganță. Iar meritul, când mai există, e tolerat doar dacă tace.
Dar în ecuația diferențelor umane, nici vanitatea, nici egoismul, nici narcisismul și nici puterea efemeră nu sunt soluții reale pentru a compensa un handicap nativ. Ele pot oferi aparențe, dar nu pot crea valoare autentică. În fond, adevărata schimbare nu vine din dorința de a părea altceva, ci din curajul de a te descoperi sincer: cine ești, ce poți, ce înțelegi. Această clarificare interioară este începutul drumului spre autodepășire. Nu există altă formulă: doar prin muncă, prin acumulare, prin rafinarea gândirii și a caracterului îți găsești locul. Nu acolo unde visezi, ci acolo unde ești capabil să reziști și să crești.
În acest context, ideea egalității pare o glumă sinistră. Nu doar că nu suntem egali, dar nici nu mai avem voie să vorbim despre inegalitate. A spune că unii sunt mai inteligenți sau mai frumoși e un „act de discriminare”. Se cere uniformizarea prin falsificarea realității.
Dar realitatea nu iartă. Frustrarea nu dispare prin ignorare, ci se acumulează. Și, când explodează, o face în forme brutale: ură de clasă, răfuieli sociale, cultură a cancel-ului și a distrugerii oricărui simbol de superioritate. Trăim într-o epocă a demitizării valorii, pentru că valoarea rănește orgoliul mediocrului.
Adevărata problemă a societății românești nu este lipsa de resurse sau corupția, ci această revoltă mocnită a celor care nu pot și nu vor mai mult. Care au renunțat la luptă și cer, în schimb, o lume fără diferențe. O lume în care toți sunt „valoroși” doar pentru că există. Dar o astfel de lume nu va exista niciodată.
În loc să vindem iluzii, poate ar fi mai cinstit să spunem adevărul: oamenii nu sunt egali, dar pot deveni mai buni. Nu toți pot fi genii sau frumoși, dar toți pot fi demni. Și poate că aici ar trebui mutată lupta: de la dorința de a fi special, la efortul de a fi cinstit cu tine însuți.
