George Simion nu este cauza, ci rezultatul unui proces lent, dar constant, de degradare a vieții publice și a conștiinței colective din România postdecembristă. Ascensiunea sa trebuie înțeleasă ca simptomul unei crize structurale, în care educația a fost sistematic subminată, iar valorile intelectuale și morale au fost într-o mare măsură substituite cu forme rudimentare de populism, exhibiționism politic și agresivitate retorică.
Manelizarea discursului public, cultivarea inculturii ca formă de „autenticitate” populară și eliminarea meritocrației în favoarea unui sistem clientelar, bazat pe nepotism, sinecuri și loialități de conjunctură, au creat mediul perfect pentru apariția unor personaje precum Simion. În acest context, el nu este un accident, ci un produs inevitabil al unei societăți în care modelul educațional a fost golit de conținut, iar spațiul public a fost confiscat de zgomotul agresiv al trivialității.
George Simion întruchipează o formă de primitivism politic, caracterizată de discurs rudimentar, apel la emoții colective primare și un naționalism vulgar, lipsit de consistență ideologică. Această formulă retorică, deși lipsită de substanță, este eficientă într-un climat de frustrare generalizată, în care cetățeanul de rând nu mai caută soluții raționale, ci vinovați simbolici și lozinci simplificatoare. Hannah Arendt avertiza încă din secolul trecut: „Cea mai bună protecție împotriva totalitarismului este o societate educată, capabilă să gândească critic” – un deziderat tot mai îndepărtat în România actuală.
Este deosebit de îngrijorător faptul că o astfel de figură publică ajunge să capitalizeze simpatie electorală nu printr-un proiect coerent de guvernare sau prin competență demonstrabilă, ci printr-o retorică resentimentară și antisistem. În fond, succesul său reflectă eșecul sistemic al instituțiilor statului de a educa, de a forma conștiințe civice și de a cultiva discernământul critic în rândul populației. După cum observa profesorul Daniel Barbu, „analfabetismul civic este, în România, mai periculos decât cel funcțional”, pentru că lasă spațiul public pradă imposturii și manipulării.
Fenomenul Simion trebuie așadar interpretat într-o cheie mai largă, ca rezultat al unei patologii sociale în care valorile democratice și cultura politicului s-au erodat, lăsând loc formelor rudimentare de expresie, bazate pe instincte tribale, polarizare și mistificare. În acest climat, cultura dezbaterii este substituită de violență verbală, iar competența, de impostură agresivă. Profesorul Vladimir Tismăneanu remarca: „Populismul radical se hrănește din criza de legitimitate a elitelor. Când elitele autentice sunt evacuate din spațiul public, rămâne doar zgomotul mediocrității triumfătoare.”
Dacă societatea românească dorește să evite transformarea acestor tipologii în norme dominante ale vieții publice, este imperios necesară o reconstrucție profundă a educației, a instituțiilor de cultură și a standardelor etice din sfera politică. Altfel, ceea ce astăzi pare o deviere poate deveni, foarte curând, regula.
Această dinamică nu este specifică doar României. Ea reflectă o tendință globală, în care democrațiile slabe sunt vulnerabile la populismul de tip vulgar, susținut de platforme sociale, de mass-media tabloidizată și de o cultură tot mai superficială. În acest sens, cazul Simion este un avertisment, nu doar un caz izolat. După cum subliniază politologul Ivan Krastev, „declinul democrației nu începe neapărat cu dictatura, ci cu distrugerea sensului cuvintelor, cu transformarea discursului într-o armă.”
Răspunsul nu poate fi emoțional sau punitiv, ci trebuie să fie strategic și pedagogic: reformarea sistemului de educație, sprijinirea formării unei clase politice autentice, cu ancore morale solide și cu viziune pe termen lung. Numai astfel poate fi stopat reculul civilizațional care a permis ascensiunea unor astfel de figuri.
