Dacă pe drumul dintre Cluj şi Suceava doriți să faceți un popas, oraşul Bistrița este cea mai bună idee. O urbe a Transilvaniei încărcată cu istorie contemporană. Supranumit de tineri „oraşul-sanatoriu”, „refugiu pentru hepatici” sau „oraşul în care te naşti pensionar”, Bistrița este o destinație perfectă pentru relaxarea aceea care te face să te întrebi „de ce oare mai trăiesc?”. Oraşul medieval, săsesc de-a binelea, țigănesc pe alocuri, maghiar când şi când şi românesc, spun unii, doar dacă #sepoate, are de toate. Cafenele, un cinematograf, un Palat al Culturii cu aceiaşi şi aceiaşi protagonişti, dovadă că se păstrează tradiția, un stadion lăsat să se degradeze pentru că #sepoate, Biserică Evanghelică cu lift, exact ca în evul mediu, un Parc, un Spital Județean foarte bine dotat, străzi neasfaltate sau asfaltate ingenios înainte să fie gata canalizarea, noroi când plânge cerul și praf că asta e doar suntem praf de stele. Imaginea medievală este completată de cartiere fără apă dar cu faimă de experiment civic, o pârtie de schi pe care se schiază când vrea bunul Dumnezeu să ningă la câmpie și multe altele.
Dacă de la Cluj o luați pe drumul spre Suceava, nu ezitați, opriți-vă în Bistrița. Nu neapărat pentru a vă repara maşina, se poate întâmpla, ci pentru a da o mână de ajutor la menținerea unui climat propice relaxării, distracției, culturii, succeselor administrative, pentru că, nu-i aşa, orice contribuție bănească la economia oraşului este binevenită. Astfel, istoria contemporană a oraşului poate fi schimbată din mers către un viitor în care toți tragem nădejde că îl vom apuca.
Bistrița se dezvoltă. Urmează o Linie Verde, una Albastră, un pasaj subteran, bazin olimpic pentru că, nu-i așa, avem o mare tradiție pentru acest sport în Bistrița, o piață ce se va învârti după soare, iar autoritățile se gândesc, ca orice român sărac, să se împrumute la bancă. Se face tot ceea ce trebuie pentru ca oraşul Bistrița să devină un reper al județului, țării şi partidului în care #sepoate.
În campania electorală, actualul primar, nu-i dăm numele pentru că n-are sens, spunea comercianților din piață că „este ultimul an când veți suferi de frig”. Au trecut încă două ierni, dar baza a rămas tot încălzirea globală.
Am străbatut ieri Bistrița la volanul unei mașini devenită hârb în doar doi ani, că doar bucșăraia nu e pe viață, ascultând Highway to hell a celor de la AC/DC. Totul era firesc. O groapă cât să înmormântezi roata unui tractor este nederanjată de vreun an. Naturalul reliefului urban este un trend, iar șantierele din oraș nu fac decât să acutizeze ideea de tradiție rutieră înainte de a se inventa automobilul.
Uite apa Bistriței cea frumos curgătoare, îmbogățită cu pet-uri, cârpe, un șobolan ieșit la soare. Este evident că vine primăvara.
Se restaurează ordinea lucrurilor, se plantează flori, s-a pus gazon la preț de Wembley. Un copil se apropie de un muncitor și-l roagă să-i dea puțin nisip într-o basculantă de jucărie. „Ia tată, că nu-ți dau de la mine’, spune omul muncii savurând parizer sprijinit în lopată. Parizerul ăla pe care s-a construit socialismul. Iată că și liberalismul orășenesc.
Două bătrâne ieșite dintr-un supermarket escaladează un trotuar spart. Se înlocuiesc pavelele. N-au pioleți si nici cordelină, dar le ofer o mână de ajutor, cu prețul unei măști cu lut pe fața ghetelor. Sunt fericit și nu ințeleg tristețea din ochii unora. Supărarea. Bistrița nu este un oraș trist. Așa este el. Supărarea este un sentiment reciproc. Cetățenii supărați pe administrație, iar administrația supărată pe cetățeni că nu înțeleg necesitatea sacrificiilor. Avea dreptate Ion Rațiu „Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine!”. Intradevăr, Bistrița este un câmp de luptă. Nu este Călugăreni sau Podu-Inalt, dar seamănă cu Plevna și Smârdan. Istoria este prezentă aici în orice ipostază.
Uite, se lucrează pe șantiere. Ca în cântecul ăla imbold „Tinerețe, hai pe șantiere”, deși media de vărstă la lopată este 40 de ani. Adevărații tineri sunt știri în presă, chiar dacă printre ei se mai strecoară unii „vegetali”. Si iar îmi vine în minte refrenul unui cântec, „Mai avem nevoie și de iarbă”. Doar așa orasul poate deveni o bijuterie cum a promis domnul primar, dar pentru unii, grăbiți, este deja.
Mă uit la o vitrină. Scuze, este sediul primăriei. Manechine încălțate cu pantofi de lac. Strămoșii acestora, gumarii, șoșonii nu dau bine într-o urbe unde se duc lupte grele între tradiție și modernism. Imaginile alea misogine cu fete luptând în noroi sunt perimate. La Bistrița, indiferent de sex și vârstă, ne batem cu nămolul și el învinge totdeauna.
Un coș de gunoi este preaumplut de civilizație. Două ciori se bat pentru ceva pufuleți. Nu este o luptă politică, ci una pentru supraviețuire. De fapt, e și politică din moment ce există un munte de gunoi.
Părăsesc orașul cu regretul unui turist excentric. Am văzut viața orașului în toată splendoarea sa. Parcă aș fi unul dintre cei 100.000 de turiști ce vor vizita Bistrița când va avea sanie de vară. Cu alte cuvinte, mă antrenez pentru ce va fi. „Ce va fi, va fi, uite că a venit ultima zi”, sunt versuri, însă eu sper să îi întălnesc cândva pe ceilalți 99.999 turiști. Deocamdată, mă bucur de compania băștinașilor. Triști. Pesimiști. E drept că pesimiștii știu cel mai bine să se bucure când este cazul. Că doar n-au ales un primar pe veci!
