De ce stăm la „ușa” Schengen, fără nici o șansă de-a intra?

0
117

Pentru că vrem să intrăm cu principii, reguli și instituții moștenite de la comuniști.

De ce-a clacat comunismul și continuă să clacheze toți cei care îi aplică, în continuare, principiile falimentare? 

Pentru că n-au înțeles esența mecanismului ce generează dezvoltarea economică și bunăstarea: concurența liberă, neîngrădită de reguli subiective. O piață economică, națională, liberă, dezvoltată pe principiul concurenței loiale, generează bunăstare, pentru că funcționează pe principiul: rămâne în piață cel care produce ieftin și de calitate. Or, o astfel de piață nu se poate realiza când statul, prin instituțiile sale fundamentale, Parlament și Guvern, adică legislativ și executiv, intervine brutal în piață, virusând concurența prin crearea unor monopoluri economice ori prin îngrădirea concurenței, intervenind legislativ în favoarea unor grupuri care nu fac față concurenței. O astfel de practică, respectiv intervenția statului în sensul eliminării concurenței, este de sorginte comunistă, iar efectele sunt de aceeași natură că și cele care au generat clacarea comunismului. A fost campion la produs ieftin și repetent la produs de calitate!

  Noi, românii, n-am fost de acord cu Petre Roman care, în 1990, afirma că industria românească „e un morman de fier vechi” și l-am înjurat, patriotic. Nu pentru că aveam argumente contrare, „beton” ci din orgoliu prostesc. De ce a avut, totuși, dreptate, Petre Roman? Simplu! Ceea ce producea industria românească (cu mici excepții), în raport cu ce producea UE sau celelalte state dezvoltate, nu era nici competitiv și nici profitabil. Era doar ieftin! Degeaba „ne-am bătut cu cărămida în piept” că am avut industrie și agricultură puternică. Am avut, dar nu era competitivă, pentru că nu avea randament și înregistra costuri foarte mari/unitatea de produs, comparativ cu cele similare de pe piața internațională. Apropo! Ce produse românești puteau concura, în 1990, cu cele produse în UE sau în țările dezvoltate, din punct de vedere al calității, fiabilității, randamentului și prețului? Aproape niciunul! Deci, dacă într-o piață în care funcționează regulă concurenței valorii, nu te poți impune, cum nu ești „un morman de fier vechi”? Pe ce piață s-ar fi putut vinde autoturismele, tractoarele, autobuzele, mașinile-uneltele, produsele chimice, produsele textile, produsele alimentare, românești, pentru a realiza profit, după 1990, când costurile materiilor prime și ale forței de muncă s-au aliniat la cele internaționale? Răspunsul? Pe nici o piață, pentru că o dată cu liberalizarea piețelor din estul Europei și a restului lumii, pe aceste piețe au pătruns producătorii din vestul UE și din celelalte țări dezvoltate ale lumii, care, superiori în tehnologie și randament, produceau și ieftin și calitativ, nu numai ieftin. Or, dacă nu te-ai adaptat rapid (retehnologizat și recalificat) astfel încât să faci față concurenței, nicio șansă să rămâi competitiv pe aceste piețe! Deci, nu că nu s-ar fi putut concura pe piețele europene. S-ar fi putut, dar nu cu nivelul tehnologic, structura producției, randamentul și calitatea produselor pe care le oferea industria și agricultura României în 1990. 

Legat de ce nu s-a făcut nimic pentru retehnologizarea industriei sau măcar a unei părți din industrie, pentru a deveni competitivă, în condițiile în care ai dispus de mulți bani rezultați din privatizare, aceasta e cu totul alt subiect care nu infirmă afirmația lui Petre Roman. În concluzie, Petre Roman a avut dreptate.

 Plecând de la fundamentul economiei de piață, concurența – la care, România, se pare că doar formal a aderat în 1989 -, revin și semnalez faptul că în România nu funcționează încă economia de piață. De ce? Pentru că funcționarea economiei de piață nu este posibilă fără existența unor mecanisme și a unor instituții adecvate, care să supravegheze funcționarea economiei de piață. Iar aceste mecanisme și instituții, nu pot fi mecanisme invazive, care să practice intruziunea în piață, bulversând funcționarea pieței, ci trebuie să fie capabile să intervină, din exterior, atunci când, în piața liberă, apar factori perturbatori, care dereglează mecanismul funcționării normale a pieței, respectiv al concurenței. Pentru că dacă nu funcționează concurența liberă, nu putem vorbi de piață liberă. Și dacă nu putem vorbi de piață liberă, înseamnă că, în piață, încă dictează mecanisme de tip comunist, care controlau discreționar piața, ce au generat falimentul comunismului. 

 Nu-i adevărat? Vrem, nu vrem, indiferent de motive sau justificări, trebuie să admitem că Parlamentul României și Guvernul, în perioada  1990 – 2022, au eșuat lamentabil în crearea unei piețe libere în România și, mai ales, în implementarea unor reguli care să asigure concurența loială între producătorii de bunuri. Menținând un număr uriaș de mecanisme și instituții organizate în stil comunist – doar formal reorganizate și adaptate economiei de piață -, emițând multe legi, vitale funcționării economiei de piață, interpretabile ori conținând prevederi îndoielnice în privința garanției implementării economiei de piață, România, la treizeci și doi de ani de la trecerea de la o economie centralizată, la una liberă, se află încă într-un proces dificil și absurd de tranziție, în care nu funcționează nimic din ceea ce ar trebui să fie economie de piață și concurență loială în economie. 

Or, dacă ținem seama (și suntem forțați s-o facem, de ceea ce se întâmplă) de faptul ca pericolul cel mai mare al nefuncționării economiei de piață, respectiv al eliminării concurenței, la fel de nociv precum comunismul, este monopolismul, atunci putem spune că România, din punct de vedere al libertății funcționării pieței, a clacat a doua oară. Pentru că monopolul, prin definiție, înseamnă controlul total al unui sector ori a unui domeniu de activitate, adică controlul pieței, prin eliminarea concurenței. Și asta nu se poate face decât prin intervenția statului, respectiv a legislativului și executivului.După efectele dezastruoase asupra nivelului de trai a populației, în urma creării monopolului în domenii vitale ale economiei, precum: extracția, prelucrarea și comercializarea produselor petroliere; extracția și comercializarea gazului; producerea și comercializarea energiei electrice; exploatarea și comercializarea lemnului; achiziția intracomunitară și comerțul cu legume, fructe, carne, electronice, care, au fost create cu sprijinul direct sau prin politica de toleranță a legislativului și executivului (având ca numitor comun incompetența, lăcomia și corupția), România sapă, vârtos și la fundația pe care se întemeiază piața liberă și concurența în cadrul UE. Și tot prin metode comuniste, adică a intervenției statului, prin legislativ și executiv, în piață, având ca efect destabilizarea acesteia.

Exemplu: pentru a exista o piață liberă, adică o concurență loială între societățile comerciale (în care toți să beneficieze de aceleași reguli în vederea descurajării practicării unor politici de dumping care favorizează unii „jucători” din piață în detrimentul altora) și pentru a proteja lucrătorii de lăcomia unor patroni, Parlamentul UE a emis o Directivă, nr. 96/71/CE, valabilă pentru toată Uniunea Europeană, prin care, conform art. 3, orice angajat detașat care își desfășoară activitatea în altă țară decât țara unde este angajat, cu excepția plății contribuțiilor sociale, beneficiază de toate drepturile pe care le are angajatul din țara în care este detașat. Adică de același salariu minim, aceeași durată de concediu, securitate, sănătate, protecția muncii și igienă în muncă, egalitate de șanse, indemnizații de detașare, etc. Deci,  fără nici o discriminare între muncitorul local și cel detașat din altă țară. Directiva este aplicabilă în orice circumstanțe, conform prevederilor art. 148, alin. (2) din Constituția României , pentru că tratatele şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, transpuse sau nu în legislația internă. Pentru că asta înseamnă piață liberă, bazată pe concurență loială: aceleași reguli, aplicate în toată UE, presupun egalitate de șanse între firme. Și cum piața liberă, regulile și concurența funcționează în majoritatea țărilor din UE (în special cele din blocul Schengen), această Directivă a UE a fost implementată fără nici o problemă în țările care fac parte din grupul Schengen.

 Însă noi, românii, tributari metodei „descurcărelii”, vrem în UE, fizic, dar cu regulile comuniste. Ce piață liberă? Ce concurență loială? Se descurcă fiecare, cum poate, nu? Așa că în România (și în alte câteva țări, la fel de „rebele”, foste în blocul comunist), pentru „băieții deștepți” (a se traduce oportuniști fără scrupule), campioni la corupție, Directiva, nr. 96/71/CE, (la fel ca majoritatea regulilor UE, de altfel), a devenit „facultativă”. Chiar dacă pentru asta au fost atrase în „horă” legislativul, executivul și, cel mai grav, chiar justiția, transformate în complici. Astfel, prin șmecherie tipic românească, firmele înmatriculate în România, au reușit performanța ca, în câțiva ani de zile, aproape să falimenteze firmele de transport din Schengen, pe cele de asigurare de forță de muncă și să facă profituri uriașe, practic, oficial, din evaziune fiscală. Cum a fost posibil? Extrem de simplu! Au manipulat regulile contabile, în funcție de legislația țării unde avea sediul și unde avea loc activitatea. Astfel, în țara unde se defașura activitatea, pentru că alocațiile specifice detașării (în speță, diurna) sunt incluse în salariul minim, salariul minim (declarat la autoritățile fiscale) era și este compus din salariul minim din România și indemnizația specifica detașării (care reprezintă până la 300% față de salariu), iar în România, unde legislativul, executivul și justiția sunt încă tributare mentalității comuniste și nu vor să includă alocațiile specifice detașării, în salariul minim, deși Directiva, nr. 96/71/CE e obligatorie și primează legislației naționale, salariul reprezintă 20% din diurnă. Așa am ajuns în stupida situație în care angajatorii români, care exploatează forță de muncă în străinătate, să opereze cu două tipuri de salarii minime, adică cu două baze de impozitare diferite: o bază de impozitare declarată în țările în care angajatul își desfășoară activitatea (cu diurna inclusă în salariul minim, adică impozabilă) și o altă bază de impozitare declarată în România (cu diurna neinclusă în salariul minim, neimpozabilă). Consecința? În loc ca obligațiile fiscale (contribuțiile sociale si impozitul pe veniturile salariale) să se calculeze conform bazei reale de impozitare, respectiv salariul minim declarat în țările unde se desfășoară activitatea, acestea se calculează la aproximativ 20% din baza de impozitare reală. Ingenioasă șmecherie, nu?  Să operezi cu două salarii minime: unul declarat în spațiul UE și altul declarat în România și să fie „legal”! Efectul? Neplătind contribuțiile sociale la nivelul bazei reale de impozitare (salariul minim din țara unde își desfășoară activitatea angajatul), firmele românești pot practica tarife de dumping – pentru că își pot reduce substanțial costurile cu forța de muncă -, generând falimentul firmelor din UE și din România care respectă regulile stabilite prin Directiva, nr. 96/71/CE. De asemenea, neplătind contribuțiile sociale la nivelul bazei reale de impozitare, se generează și o presiune negativă asupra bugetului de stat, pentru că este afectat atât bugetul de pensii cât și cel al asigurărilor de sănătate, cei cu salariul minim fiind subvenționați din bugetul public atât la pensie cât și în ce privește sănătatea. 

Dovada supremă că nu acceptăm regulile UE în ceea ce privește economia de piață și concurența loială, ci cele comuniste – respectiv că statul, prin legislativ și executiv, intervine în favoarea celor care încalcă regulile pieței libere, chiar cu riscuri și consecințe previzibile, probabile sancțiuni din partea UE -, o constituie Legea 72/2022 a Parlamentului României (discutabilă, constituțional, din punct de vedere al aplicării retroactive), emisă la presiunea celor care au transformat România în paradis fiscal din punct de vedere al impozitării muncii. O lege anti reguli UE, anti piață liberă, anti concurență loială și anti justiție, prin care cei prinși și dovediți de ANAF că au utilizat două baze de impozitare pentru aceleași venituri acordate (fapt însușit de ÎCCJ în Decizia 2077/31.03.2021, care devenise „izvor de drept”, clarificând toate „nebuloasele” artificial create, privind „detașarea” și „salariul minim”), sunt „iertați” de plata obligațiilor fiscale, chiar dacă aceasta reprezintă infracțiune (contabilitate dublă, prin utilizarea a două baze de impozitare). Deci, dovada că operăm încă cu principii și reguli comuniste, constă în faptul că statul, prin instituțiile sale fundamentale, intervine în favoarea celor care au comis fraude fiscale, continuând să le asigure un statut privilegiat, în raport cu cei care respectă regulile economiei de piață și după ce s-a dovedit că au încălcat regulile economiei de piață. Ba chiar sfidător la adresa politicilor UE, intervine, lipsit de cea mai elementară logică economică, într-un moment în care deficitul bugetar al României și rata împrumuturilor pentru a asigura funcționarea instituțiilor statului, au atins cote record. Și nu pentru a „ierta” de obligații fiscale, cifrate la câteva zeci de milioane de lei, cuzate de interpretări tendențioase a legislației, ci pentru a scuti la plata unor contribuții de zeci de miliarde de lei, pe cei care au comis, deliberat, infracțiuni. Pentru că, profitând de stupidul mod de abordare a autorităților române a „salariului minim” ce trebuie acordat, respectiv permisiunea acordată angajatorului de a utiliza două baze de impozitare, majoritatea transportatorilor din UE și firmele românești furnizoare de forță de muncă în UE, dornice de a realiza câștiguri mari și rapide, și-au mutat, formal, sediile societăților în România ori au inființat firme „fantomă” care funcționează doar pe perioada desfășurării activității în țările UE. 

Concluzia? Trăim încă într-o Românie tributară practicilor comuniste retrograde, în care, astfel de practici neconcurențiale, implementate cu complicitatea statului, bagă în faliment pe cel ce respectă regulile pieței libere și favorizează pe cei ce le încalcă. În astfel de condiții, când statul intervine pentru a salva, în bloc, infractorii, mă tem că drumul spre democrație, adică piață liberă și concurență loială și statul de drept în România rămân doar iluzii pentru naivi!

COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here