Tâmpit popor avem! Și, din păcate, nu spun asta cu satisfacția celui care se crede mai deștept decât ceilalți, ci cu amărăciunea celui care privește cum o societate întreagă își consumă energia pe spectacole ieftine, în timp ce problemele care îi hotărăsc viitorul trec aproape neobservate.
Ne uităm în gura politicienilor care ne mint cu nerușinare, în timp ce resursele importante ale țării sunt negociate, concesionate și împărțite, prea adesea, în spatele unor uși închise, pe bază de interese, comisioane și relații. Le analizăm averile, vilele, vacanțele, automobilele și viața de nababi, iar mass-media și rețelele sociale ne livrează zilnic câte un episod nou din telenovela nesfârșită a clasei politice românești. Avem distribuție bogată, scenarii scandaloase și actori care nu mai au nevoie de machiaj. Au suficient fond de ten în declarațiile publice!
Între timp, economia privată se apropie periculos de o zonă de avarie. Firmele se închid, investițiile se amână, antreprenorii sunt sufocați de taxe, instabilitate și birocrație, iar cei care încă mai produc valoare adăugată se întreabă cât vor mai putea rezista. Dar pe cine interesează? Guvernul nu pare preocupat de o strategie coerentă de relansare economică, de protejarea sectoarelor productive, de reglementarea serviciilor, de combaterea muncii la negru prin reducerea fiscalității pe muncă sau de construirea unui mediu concurențial real, loial și nediscriminatoriu.
În schimb, statul privește aproape contemplativ cum anumite corporații își consolidează poziții dominante pe piețele carburanților, energiei, gazelor și utilităților. Concurența pare să fi devenit o noțiune teoretică, bună de predat la facultate, nu un principiu pe care autoritățile să-l aplice în economie.
Nici capturarea instituțiilor publice nu ne mai tulbură prea tare. Parlamentari, miniștri, secretari de stat, șefi de consilii județene, agenții și instituții par să fi ajuns, în prea multe situații, executanții unor interese de grup. În jurul contractelor publice s-au format rețele de influență, grupuri de interese și veritabile ecosisteme de băieți deștepți, care au învățat că bugetul public este o resursă infinită, iar contribuabilul o specie care se reproduce fiscal. Nu ne mai miră nici faptul că o cărămidă sau un kilogram de ciment ajung să coste, în devizele unor investiții publice, de câteva ori mai mult decât pe piața liberă. Diferența se evaporă, de regulă, prin subcontractări, societăți interpuse și circuite financiare pe care nimeni nu pare prea grăbit să le deslușească. Iar după fiecare investiție (in)oportună, mai răsare câte o vilă, se mai cumpără un hotel prin Italia sau apare câte o proprietate într-o destinație exotică. Coincidențe, desigur! Contractele sunt angajate pe ani înainte, bugetele sunt amanetate, profiturile se redistribuie pe trasee bine organizate, iar nota de plată rămâne, firește, la noi.
Evaziunea fiscală, cu un deficit de colectare a TVA estimat la niveluri alarmante, nu pare să provoace aceeași emoție publică precum o fotografie compromițătoare a vreunui politician. Nu ne întrebăm de ce nu se colectează, unde se pierd banii și cine răspunde. Nu ne întrebăm de ce nu este extins mecanismul taxării inverse în domeniile cu risc fiscal ridicat și cum este posibil ca sute de societăți care derulează contracte cu statul să ajungă în insolvență, după ce acumulează datorii importante la buget, inclusiv TVA neplătită. Statul le plătește contractele, dar nu reușește întotdeauna să-și recupereze propriile creanțe. O performanță administrativă demnă de manual: plătim factura, dar uităm să încasăm impozitul! Nu ne preocupă că slăbirea economiei private va afecta inevitabil veniturile bugetare și capacitatea statului de a-și plăti obligațiile. Nu ne interesează că, la capătul acestui drum, s-ar putea să descoperim că nu mai avem nici pâine, nici bani pentru ea.
Pe noi ne interesează ce mai face Ciolacu, Grindeanu, Simonis, Docuz, Băluță, Barbu și restul distribuției. Nu mai suntem preocupați nici măcar de responsabilitatea lor publică. Am trecut la investigații de o importanță națională: cine cu cine se întâlnește, cine pe cine înșală, cine cui îi este amantă, cine și-a făcut operații estetice, cine a slăbit, cine s-a îngrășat și cine a apărut la eveniment cu o rochie mai scumpă decât salariul unui profesor.
Am ajuns să comparăm amantele, să le analizăm ținutele, machiajele, siluetele și efectele programelor de fitness. Avem, practic, o nouă ramură a economiei naționale: contabilitatea relațiilor extraconjugale și auditul estetic al anturajului politic. Dacă s-ar impozita timpul petrecut analizând aceste subiecte, probabil am acoperi o parte din deficitul bugetar!
Iar televiziunile și rețelele sociale ne servesc zilnic porția de divertisment. Politicienii își oferă viața privată pe post de circ, iar noi consumăm spectacolul cu aceeași pasiune cu care am ignora un raport despre falimentul economiei. Nu mai contează că se degradează serviciile publice, că sistemul de sănătate are probleme, că educația produce tot mai multe victime ale abandonului și analfabetismului funcțional sau că perspectivele economice devin tot mai îngrijorătoare.
Viața privată a VIP-urilor, prezentată uneori ca vitrina unui bordel din Amsterdam, pare să ne țină de foame și de frig. În timp ce noi dezbatem lungimea fustei, calitatea genelor false și performanțele sentimentale ale celor din jurul puterii, alții dezbat cum să împartă contractele, resursele și banii publici. Suntem mult mai preocupați de cine și-a părăsit nevasta pentru o amantă cu pedigree, de aventurile de alcov, de divorțuri și împăcări spectaculoase, decât de cine fură banii publici, prin ce mecanisme și cu complicitatea cui. Am transformat cancanul în preocupare națională și hoția într-un simplu detaliu al vieții cotidiene. Aproape că nu ne mai scandalizează nimic. Ne-am obișnuit atât de mult cu furtul, încât am ajuns să-l considerăm o componentă firească a peisajului politic și social. Dacă un politician fură, este o știre banală. Dacă își schimbă amanta, avem breaking news, ediții speciale și dezbateri cu invitați permanenți!
Aici este, de fapt, marea performanță a clasei politice: a reușit să transforme propria lipsă de responsabilitate într-un spectacol de divertisment național. Ne oferă circul vieții lor private, iar noi le oferim, în schimb, toleranță pentru derapajele din viața publică. Ei își trăiesc luxul, noi le urmărim aventurile, iar factura se plătește din impozitele și taxele noastre.
Nu politicienii sunt singurii vinovați pentru această situație. Ei au înțeles foarte bine că o populație preocupată de scandaluri mondene este mult mai ușor de administrat decât una care pune întrebări despre buget, fiscalitate, monopoluri, contracte publice și responsabilitate instituțională. Dar și noi avem partea noastră de răspundere. Pentru că democrația nu înseamnă doar să alegi o dată la patru sau cinci ani, ci și să urmărești ce fac cei pe care i-ai trimis să te reprezinte.
Poate că ar trebui să ne întrebăm mai des nu cu cine se culcă politicienii, ci cu cine împart banii publici. Nu cât costă poșeta, mașina, vila, blana ori bijuteriile unei amante, ci cât ne costă contractele atribuite preferențial. Nu unde își petrec vacanțele, ci de unde provin averile și cine le verifică. Nu ce rochie au purtat la ultimul eveniment, ci ce au făcut pentru ca oamenii care muncesc și produc să mai aibă un viitor în țara asta.
Până atunci, să ne bucurăm de spectacol! Avem politicieni bogați, amante elegante, televiziuni preocupate de morala altora și o economie care se pregătește să intre în comă.
Pâinea nu mai contează. Avem circ! Iar dacă se termină și circul, probabil ne vor pune să ne uităm la facturile pe care tot noi le plătim.
Superbă societate avem! Și, mai ales, ce viitor luminos ne așteaptă, dacă nu cumva îl cumpără cineva înaintea noastră, pe bază de contract cu dedicație!
