Una dintre cele mai grave probleme ale României nu este doar corupția politică, ci absența unui cadru legislativ și instituțional capabil să protejeze cu adevărat banul public împotriva furtului, risipei și administrării frauduloase. Mai grav, în cei 36 de ani de la Revoluție, Parlamentul, guvernele succesive și, prin unele dintre deciziile sale, Curtea Constituțională au contribuit la construirea unui sistem în care responsabilitatea pentru cheltuirea banilor publici a fost diluată, mecanismele de control au fost slăbite, iar posibilitatea alocării discreționare a resurselor bugetare a devenit o practică politică aproape instituționalizată.
Nu vorbim despre o legislație modificată sau aplicată defectuos, ci despre ceva mult mai grav: în România nu mai există o protecție penală efectivă a banului public împotriva deturnării fondurilor și a gestionării frauduloase a acestora. După 36 de ani de democrație, nu avem un cadru legislativ care să stabilească limite clare și sancțiuni penale adecvate pentru cei care dispun discreționar de resursele publice și le utilizează în alte scopuri decât cele pentru care au fost alocate.
Și întrebarea este simplă: care sunt prevederile legale care împiedică alocarea discreționară a banilor publici? Care sunt barierele legislative care împiedică un ministru, un ordonator de credite sau un conducător de instituție să direcționeze resursele bugetare după propriile interese sau după interesele partidului care l-a numit? Unde se termină libertatea de decizie administrativă și unde începe răspunderea pentru prejudicierea patrimoniului public?
În practică, asemenea limite și mecanisme de protecție sunt insuficiente, iar răspunderea pentru deciziile care prejudiciază bugetul public este greu de angajat. Banii publici au ajuns, în prea multe situații, la discreția politicului, care decide unde, cui și în ce condiții îi alocă, fără ca eficiența economică, necesitatea reală și rezultatul cheltuirii lor să constituie întotdeauna criterii obligatorii și verificabile.
Am lucrat 30 de ani în controlul fiscal și cunosc diferența dintre responsabilitatea unui contribuabil privat, supus unor obligații și sancțiuni precise, și responsabilitatea celor care administrează bugetele publice. Primul poate răspunde pentru o obligație fiscală neachitată, în timp ce pentru prejudiciile produse prin decizii administrative și politice există un spațiu de impunitate pe care legislația și instituțiile statului nu au reușit să îl închidă.
Practic, banul public nu beneficiază de protecția juridică pe care ar trebui să i-o garanteze statul. Iar cei care ar trebui să îl apere sunt, în multe situații, numiți, controlați sau influențați tocmai de cei care decid asupra utilizării lui.
Astfel, partidele care s-au succedat la guvernare, în special PSD, au contribuit la dezvoltarea unei adevărate rețele naționale de interese economice și politice, construite în jurul contractelor finanțate din bani publici. Nu mai vorbim despre simple cazuri izolate de corupție, ci despre un mecanism care poate funcționa de la nivelul administrației locale până la ministere, prin intermediul căruia contractele sunt atribuite preferențial, prețurile sunt umflate, lucrările sunt executate necorespunzător, iar răspunderea celor implicați se pierde într-un labirint de proceduri, societăți comerciale și instituții obediente.
Așa a devenit posibilă apariția unei mafii economice naționale, în care politicienii, funcționarii cu putere de decizie, intermediarii și anumite firme private pot avea interese convergente. Banul public nu mai este tratat ca o resursă care trebuie administrată în interesul contribuabilului, ci ca o sursă de îmbogățire pentru cei care controlează accesul la contracte și la plățile aferente.
Mecanismul este relativ simplu, iar denumirea populară a uneia dintre componentele sale este „parandărătul”.
Mai întâi, se identifică o sursă de finanțare publică și se construiește un proiect, uneori fără o fundamentare economică serioasă, fără o evaluare realistă a necesității și fără o analiză riguroasă a costurilor. Apoi, contractul ajunge, prin proceduri de achiziție formal corecte sau prin proceduri viciate, la o firmă favorizată. În schimbul atribuirii contractului și, ulterior, al facilitării avizării și efectuării plăților, anumite persoane implicate în procesul decizional pot primi beneficii directe sau indirecte, prin intermediul unor firme interpuse, al unor servicii fictive, al unor subcontractări sau al altor circuite financiare.
Pentru ca mecanismul să fie profitabil pentru toate verigile implicate, valoarea contractului este adesea supraevaluată de la început, iar pe parcursul execuției apar acte adiționale, lucrări suplimentare și majorări de preț care pot transforma un contract inițial într-o afacere de câteva ori mai costisitoare pentru bugetul public.
În unele situații, firmele beneficiare ajung ulterior în insolvență sau faliment, lăsând în urmă datorii fiscale, furnizori neplătiți și obligații pe care statul nu mai reușește să le recupereze. Alteori, societățile sunt abandonate, iar activitatea este continuată prin alte entități economice, în timp ce responsabilitatea pentru prejudiciile produse devine tot mai greu de stabilit.
În felul acesta, statul poate fi prejudiciat de trei ori.
Prima dată, prin plata unor lucrări și servicii la prețuri mult peste valoarea lor economică reală.
A doua oară, prin neîncasarea obligațiilor fiscale aferente activității economice, atunci când firmele acumulează datorii și ajung în insolvență sau faliment.
A treia oară, prin recepționarea unor lucrări de proastă calitate, incomplete sau neconforme cu cerințele contractuale, în condițiile în care comisiile de recepție nu exercită întotdeauna un control independent și riguros asupra executantului.
Cu alte cuvinte, contribuabilul plătește mai mult, statul încasează mai puțin, iar cetățeanul primește lucrări de calitate îndoielnică. O performanță economică negativă, dar o afacere extrem de profitabilă pentru cei care au construit și protejează sistemul.
Și aici ajungem la adevărata problemă: instituțiile statului care ar trebui să împiedice funcționarea acestui mecanism.
ANAF și Curtea de Conturi ar trebui să fie două dintre principalele bariere împotriva fraudării banului public. Prima trebuie să urmărească respectarea obligațiilor fiscale și să identifice circuitele economice artificiale, firmele cu comportament fiscal suspect și operațiunile prin care se ascund beneficiarii reali ai unor tranzacții. Cea de-a doua trebuie să verifice legalitatea, regularitatea și eficiența utilizării resurselor publice.
Dar ce se întâmplă atunci când conducerile acestor instituții sunt numite pe criterii politice, când independența profesională este subordonată intereselor celor care controlează numirile și când funcționarii ajung să înțeleagă că loialitatea față de conducerea politică este mai importantă decât respectarea legii?
Poliția economică și parchetele au, la rândul lor, responsabilitatea de a identifica și cerceta faptele de corupție, înșelăciune, delapidare și abuz în serviciu. Dar investigațiile nu pot fi eficiente dacă se limitează la documente izolate și la executanții de la baza piramidei, fără să urmărească întregul circuit al banilor, deciziile de atribuire, aprobările de plată, beneficiarii reali și eventualele legături dintre averile dobândite și contractele finanțate din buget.
Iar despre DNA, întrebarea este inevitabilă: de ce, după atâția ani de funcționare, mecanismele prin care sunt atribuite contractele publice, sunt majorate artificial valorile acestora și sunt distribuite eventualele beneficii ilicite continuă să fie atât de greu de destructurat? De ce investigațiile nu reușesc întotdeauna să urce de la firma executantă la beneficiarul economic, de la intermediar la decident și de la plata contractului la circuitul ulterior al banilor?
Nu este suficient să constați că o lucrare a costat prea mult sau că o societate comercială a acumulat datorii fiscale. Trebuie să stabilești cine a fundamentat valoarea contractului, cine a aprobat documentația, cine a atribuit lucrarea, cine a verificat execuția, cine a avizat plata și cine a beneficiat, direct sau indirect, de pe urma întregii operațiuni.
La fel de important este să urmărești evoluția averilor persoanelor care au avut puterea de a influența aceste decizii și să verifici dacă există o legătură între acumularea averilor și circuitul contractelor publice. Nu orice avere a unui politician reprezintă o infracțiune, după cum nu orice contract supraevaluat dovedește automat existența unui parandărăt. Dar tocmai de aceea există instituții de control și de anchetă: pentru a verifica documentele, a stabili faptele și a demonstra eventualele legături de cauzalitate.
În loc să avem un sistem care descurajează asemenea practici, am ajuns să avem unul în care riscul de a răspunde efectiv pentru prejudicierea bugetului public pare, în prea multe cazuri, disproporționat de mic în raport cu beneficiile potențiale.
Iar rezultatul îl vedem în programe precum Anghel Saligny și în proiectele finanțate prin PNRR, unde miliarde de euro sunt puse în joc. Nu contest necesitatea investițiilor publice și nici importanța dezvoltării infrastructurii. Dimpotrivă. Tocmai pentru că România are nevoie de drumuri, rețele de apă și canalizare, școli, spitale și infrastructură modernă, este inadmisibil ca aceste programe să devină instrumente de alimentare a clientelei politice.
Banii europeni nu sunt bani fără stăpân, iar banii împrumutați de stat nu sunt bani fără costuri. În ambele situații, factura finală ajunge tot la contribuabil.
De aceea, problema nu se rezolvă prin schimbarea câtorva miniștri, prin declarații televizate despre combaterea corupției sau prin înființarea unor noi comisii. Este nevoie de o reformă legislativă și instituțională profundă, care să introducă răspunderea reală pentru deciziile de angajare, atribuire, verificare și plată a cheltuielilor publice.
Avem nevoie de transparența integrală a contractelor și actelor adiționale, de justificarea economică a costurilor, de verificarea independentă a lucrărilor, de urmărirea beneficiarilor reali ai firmelor contractante, de controale fiscale bazate pe analiza riscurilor și de mecanisme eficiente de recuperare a prejudiciilor. Avem nevoie de conduceri independente profesional, numite transparent, și de protejarea funcționarilor care refuză să execute ordine ilegale.
Mai ales, avem nevoie de o regulă elementară: nimeni nu trebuie să poată decide discreționar asupra banului public fără să răspundă pentru legalitatea, oportunitatea și rezultatul economic al deciziei sale.
Am lucrat peste trei decenii în controlul fiscal și am văzut din interior cât de importantă este diferența dintre legea scrisă și aplicarea ei. Știu că un contribuabil obișnuit poate fi executat silit pentru o datorie de câteva mii de lei, în timp ce societăți care derulează contracte de milioane sau zeci de milioane de euro pot acumula obligații fiscale uriașe și pot dispărea din circuitul economic fără ca beneficiarii reali ai afacerilor să răspundă proporțional.
Nu cred că România duce lipsă de oameni capabili să construiască un asemenea sistem de protecție a banului public. Cred că duce lipsă de voință politică pentru a-l construi, tocmai pentru că un asemenea sistem ar deranja prea multe interese.
Iar aici este adevărata miză a reformei statului: nu doar reducerea cheltuielilor bugetare, nu doar concedierea unor funcționari și nici doar diminuarea deficitului. Ci eliminarea mecanismelor prin care banii contribuabililor sunt transformați în averi private, iar instituțiile care ar trebui să apere interesul public ajung să protejeze interesele celor care îl prejudiciază.
România nu este săracă doar pentru că produce prea puțin. Este sărăcită și prin modul în care sunt administrați banii pe care îi produce, îi colectează și îi împrumută. Iar câtă vreme furtul banului public este mai profitabil decât administrarea lui corectă, nicio reformă bugetară nu va putea salva statul român.
COMENTARII
Decisiv.ro utilizează tehnologii de inteligență artificială (IA) pentru realizarea, adaptarea sau editarea unor texte, imagini și elemente grafice. Conținutul este verificat editorial înainte de publicare, iar responsabilitatea asupra materialelor publicate aparține redacției.
