Devine din ce în ce mai evident că PSD a reușit să refacă, în forme adaptate vremurilor, mecanismul de concentrare a puterii pe care Ion Iliescu îl construise în perioada 1990–1992. Nu mă refer la revenirea formală la partidul unic, ci la ceva mult mai subtil și, tocmai de aceea, mai periculos: controlul politic asupra principalelor centre de putere ale statului, astfel încât existența celorlalte partide să nu mai reprezinte o amenințare reală pentru cei care conduc sistemul.
Justiția, serviciile de informații, structurile de ordine publică, finanțele statului, o parte importantă a mass-mediei, Curtea de Conturi și rețeaua de sinecuri formează, în opinia mea, principalele pârghii prin care PSD și-a consolidat influența. Atunci când un partid ajunge să controleze sau să influențeze decisiv asemenea instituții, competiția democratică riscă să devină o simplă aparență. Adversarii incomozi pot fi izolați, compromiși sau neutralizați, în timp ce rețelele de interese care susțin puterea sunt protejate. Nu mai este nevoie de o dictatură declarată, cu un conducător suprem și cu un partid unic înscris în Constituție. Este suficient ca instituțiile care ar trebui să limiteze puterea politică să ajungă dependente de aceasta.
În 1990, Ion Iliescu beneficia de moștenirea structurilor fostului regim, de controlul asupra instituțiilor și de o propagandă care exploata frica, neîncrederea și lipsa de experiență democratică a populației. Astăzi, mecanismele sunt diferite, dar riscul este asemănător: construirea unui sistem în care puterea se conservă prin control instituțional, clientelism, influență mediatică și slăbirea sistematică a adversarilor. Democrația poate continua să existe în acte, alegerile pot fi organizate periodic, iar partidele pot funcționa legal, fără ca toate acestea să garanteze, prin ele însele, o competiție politică echitabilă.
Guvernul Bolojan–USR a apărut într-un moment de vulnerabilitate politică a PSD, după criza provocată de alegerile prezidențiale. Era o conjunctură favorabilă pentru a pune sub semnul întrebării nu doar conducerea partidului, ci și modul în care acesta administrase resursele publice și își construise rețelele de influență. Pentru prima dată după multă vreme, PSD părea să se afle în defensivă, iar această slăbiciune putea fi transformată într-o oportunitate de reformă.
Ilie Bolojan, sub justificarea că nu e momentul – deși era cel mai favorabil și oportun moment psibil – nu a valorificat însă, în măsura în care consider că ar fi fost necesar, această conjunctură. În loc să insiste pentru clarificarea responsabilităților politice și administrative, a ales o cale inexplicabilă de toleranță, care a permis PSD să-și conserve pozițiile și să-și pregătească revenirea. Nu a existat o confruntare politică suficient de fermă pentru ca liderii asociați guvernărilor anterioare, în special Marcel Ciolacu, Sorin Grindeanu și Alfred Simonis, să răspundă public și instituțional la întrebările privind administrarea banului public.
Mă refer inclusiv la transferurile bugetare de aproximativ 65 de miliarde de lei despre care am vorbit în repetate rânduri, a căror justificare, oportunitate și încadrare în regimul cheltuielilor urgente ar trebui clarificate prin documente și verificări independente. Mă refer, de asemenea, la creșterea deficitului bugetar, alimentată de cheltuieli pe care le consider excesive și insuficient justificate, într-un sistem în care clientela politică a beneficiat de protecție și de acces privilegiat la resurse. Nu este suficient să invoci austeritatea atunci când ajungi la guvernare, dacă nu ai curajul să ceri, în același timp, răspunderea celor care au contribuit la dezechilibrele pe care pretinzi că vrei să le corectezi.
Aceasta este contradicția majoră a lui Bolojan: a încercat să repare consecințele unei guvernări fără să transforme răspunderea pentru acea guvernare într-o temă politică centrală. Prin această atitudine, a contribuit, în opinia mea, la salvarea PSD dintr-un moment de slăbiciune și la conservarea pozițiilor liderilor săi. Un partid nu este înfrânt doar pentru că pierde popularitate. Este înfrânt atunci când își pierde capacitatea de a controla instituțiile, de a distribui resurse și de a-și proteja oamenii. Or, tocmai această capacitate nu pare să fi fost serios afectată.
În plus, Bolojan și-a asumat costul politic al majorării TVA, intrând în contradicție cu promisiunea electorală a lui Nicușor Dan că taxa nu va crește. Este firesc ca un guvern să fie obligat, în anumite împrejurări, să adopte măsuri nepopulare. Dar există o problemă fundamentală de credibilitate atunci când costurile sunt transferate asupra populației, în timp ce răspunderea politică pentru risipa care a făcut necesare asemenea măsuri rămâne neclară. Cetățeanului i se cere să plătească mai mult, fără să aibă convingerea că cei care au administrat prost banii publici vor răspunde pentru consecințele propriilor decizii.
Mai mult, prin transferarea asupra populației a costurilor erorilor de guvernare ale PSD, fără să insiste pentru tragerea la răspundere a celor care le-au comis, Bolojan le-a ridicat mingea la fileu liderilor acestui partid. Aceștia s-au grăbit să se erijeze în apărători ai intereselor cetățenilor, criticând tocmai măsurile prin care populația era obligată să suporte consecințele unei guvernări la care ei înșiși contribuiseră. În loc să fie puși în fața propriilor responsabilități, au primit ocazia de a exploata nemulțumirea oamenilor și de a-și reconstrui capitalul electoral pe seama celui care încerca să repare dezechilibrele bugetare.
Este una dintre cele mai cinice răsturnări de roluri din politica românească: cel acuzat că a produs paguba ajunge să pozeze în avocatul celor păgubiți, în timp ce nota de plată este trimisă victimelor, nu celor responsabili. Cu alte cuvinte, în loc ca PSD să fie obligat să deconteze politic propriile erori, Bolojan a ajuns să suporte costul electoral al măsurilor de corecție, oferindu-i adversarului exact argumentele de care avea nevoie pentru a reveni în ofensivă.
Astfel, printr-o combinație de indulgență față de PSD și transferare a costurilor asupra populației, Bolojan nu numai că a ratat ocazia de a impune răspunderea politică pentru dezechilibrele bugetare, ci a contribuit involuntar la reabilitarea celor care le-au generat. Iar PSD a demonstrat încă o dată cât de eficient poate transforma propriile eșecuri în arme politice, atunci când adversarii săi nu au curajul sau voința de a-l obliga să răspundă pentru ele.
Iar acum ne apropiem de ceea ce ar putea deveni cea mai gravă consecință a acestei strategii: revenirea PSD la conducerea guvernului, cu voturile liberalilor, în condițiile unui posibil moratoriu de șase luni în care PNL ar renunța să inițieze o moțiune de cenzură. Dacă această înțelegere se confirmă în forma vehiculată, întrebarea este inevitabilă: ce rost mai are participarea liberalilor la guvernare sau susținerea unui asemenea cabinet, dacă PSD primește libertatea de a-și pune în aplicare propria agendă, fără o contrapondere politică reală din partea partenerilor săi?
Un moratoriu de acest fel ar putea transforma PNL într-un simplu garant parlamentar al guvernării PSD, oferindu-i acestuia stabilitatea de care are nevoie pentru a-și reface rețelele și pentru a-și consolida pozițiile. Liberalii ar rămâne cu responsabilitatea voturilor și cu factura politică a deciziilor, în timp ce PSD ar putea beneficia de avantajele guvernării. Ar fi o repetare a unui mecanism pe care l-am văzut de prea multe ori în politica românească: un partid își folosește partenerii pentru a-și legitima puterea, apoi îi abandonează după ce și-a atins obiectivele.
În acest context, nu pot să nu pun o întrebare incomodă: există vreo legătură între audierea lui Ilie Bolojan la DNA și schimbarea bruscă de atitudine față de posibilitatea preluării guvernării de către PSD? Nu afirm că există o asemenea legătură și nici nu am probe care să-mi permită o asemenea concluzie. Dar succesiunea evenimentelor și schimbarea de poziție radical a lui Ilie Bolojan, justifică, în opinia mea, întrebări publice la care ar trebui să existe răspunsuri clare. Într-o democrație, suspiciunile nu țin loc de probe, însă nici întrebările legitime nu trebuie descurajate doar pentru că sunt incomode.
Dacă guvernul Niculescu va trece cu PSD în prim-plan și cu voturile liberalilor, consider că Ilie Bolojan și PNL riscă să-și piardă o mare parte din capitalul electoral acumulat prin promisiunea reformării statului. Electoratul care a văzut în Bolojan un om capabil să se opună risipei, sinecurilor și clientelismului nu îi va ierta ușor transformarea într-un sprijin pentru revenirea celor pe care îi considera responsabili de această situație. PNL ar putea ajunge din nou un partid mic, dependent de PSD și folosit pentru a asigura aparența unei guvernări de coaliție. Cu alte cuvinte, ar putea redeveni un decor la butoniera politică a PSD, acolo unde principiile sunt negociabile, iar funcțiile și resursele contează mai mult decât programul declarat.
Nici rolul președintelui Nicușor Dan nu mă liniștește. Din perspectiva mea, se conturează riscul repetării modelului Klaus Iohannis: un președinte care, în loc să folosească autoritatea funcției pentru a garanta echilibrul instituțional și a susține reformele, ajunge să tolereze consolidarea unei puteri de partid. Comparația nu înseamnă că cei doi sunt identici, ci că rezultatul politic ar putea deveni asemănător dacă președintele acceptă ca deciziile esențiale să fie dictate de aranjamentele dintre partide și de centre de influență insuficient controlate democratic.
Problema fundamentală nu este dacă un președinte simpatizează cu un partid sau dacă un premier este obligat să facă compromisuri. Problema este dacă instituțiile statului își păstrează independența și dacă puterea politică poate fi trasă la răspundere. Atunci când serviciile de informații, justiția, structurile administrative și mass-media sunt percepute ca fiind capturate de o rețea de interese, încrederea publică se erodează, iar democrația devine vulnerabilă. Tocmai de aceea, orice suspiciune privind subordonarea acestor instituții trebuie examinată pe baza faptelor, nu transformată într-un verdict fără dovezi.
Dar există momente în care acumularea unor coincidențe, succesiunea unor evenimente și caracterul controversat al unor acțiuni instituționale devin prea evidente pentru a nu ridica semne serioase de întrebare. În opinia mea, tocmai acest lucru se întâmplă astăzi în România, unde anumite acțiuni ale justiției și serviciilor de informații, prin contextul în care se produc și prin consecințele lor politice, alimentează suspiciuni privind o intervenție evidentă în favoarea PSD. Nu afirm că existența unei asemenea coordonări este dovedită, dar nici nu cred că putem cere cetățenilor să ignore aceste semnale și să acorde instituțiilor un cec în alb.
Într-o democrație autentică, independența instituțiilor nu se proclamă, ci se demonstrează prin transparență, consecvență și aplicarea acelorași reguli tuturor, indiferent de apartenența politică. Dacă acțiunile justiției și ale serviciilor sunt legitime, ele trebuie să poată fi explicate și justificate prin criterii obiective, nu prin apeluri la autoritatea instituțiilor. Iar dacă există suspiciuni rezonabile privind folosirea lor în scopuri politice, acestea trebuie clarificate prin mecanisme independente de control.
Altfel, se ajunge la o situație extrem de periculoasă: instituțiile care ar trebui să apere democrația ajung să fie privite de o parte a societății ca instrumente ale luptei pentru putere. Iar într-un asemenea climat, indiferent dacă suspiciunile se confirmă sau nu, încrederea publică se prăbușește, statul de drept se fragilizează, iar partidul care beneficiază de această percepție își poate consolida poziția fără să mai fie nevoit să câștige o competiție politică echitabilă.
Miza nu este simpla revenire a PSD la guvernare, ci posibilitatea ca partidul să-și consolideze din nou controlul asupra întregului sistem. Dacă instituțiile rămân dependente de rețele politice, dacă mass-media nu mai poate asigura o informare echilibrată, dacă resursele publice continuă să fie distribuite după criterii clientelare, iar partidele rivale sunt reduse la rolul unor figuranți, atunci România se poate îndepărta de democrația autentică fără să renunțe formal la instituțiile ei.
Nu vom avea neapărat o dictatură în sensul clasic, cu interzicerea tuturor partidelor și cu dispariția alegerilor. Am putea avea ceva mai insidios: un regim în care partidele există, dar alternanța reală la putere devine tot mai dificilă; în care alegerile se organizează, dar competiția este dezechilibrată; în care instituțiile funcționează, dar independența lor este îndoielnică; în care cetățeanul are drepturi pe hârtie, însă capacitatea de a influența direcția statului se reduce progresiv.
Aceasta este forma modernă a autocratizării: nu desființarea democrației printr-un decret, ci golirea ei treptată de conținut. Iar dacă PSD reușește să reconstituie un asemenea sistem, sprijinit de parteneri politici care renunță la rolul de contrapondere, atunci existența celorlalte partide va putea deveni, în practică, mai degrabă decorativă decât o garanție a pluralismului.
Am mai trecut printr-o asemenea experiență istorică, în formele specifice începutului anilor ’90. Știm unde poate duce concentrarea puterii, știm cât de greu se reconstruiesc instituțiile și știm cât de mult costă, pentru o societate, anii pierduți în clientelism, obediență și lipsă de răspundere.
De aceea, întrebarea nu este dacă PSD are dreptul să guverneze atunci când obține sprijin parlamentar. Evident că are acest drept, în condițiile Constituției. Întrebarea este dacă România va avea instituții suficient de independente pentru ca orice partid aflat la putere să poată fi controlat, criticat și înlocuit prin alegeri libere, fără ca întregul aparat al statului să lucreze, direct sau indirect, în favoarea sa.
Dacă Ilie Bolojan și PNL vor accepta să legitimeze o asemenea concentrare a puterii, vor purta propria răspundere politică. Dacă Nicușor Dan va tolera revenirea la un sistem în care interesele de partid prevalează asupra interesului public, va trebui, la rândul său, să răspundă în fața electoratului pentru alegerile sale.
Iar noi, cetățenii, ar trebui să înțelegem că autocratia nu începe neapărat cu un dictator care își proclamă puterea absolută. Uneori începe cu o serie de compromisuri prezentate drept necesități, cu tăceri convenabile, cu instituții care renunță treptat la independență și cu partide care își sacrifică principiile pentru câteva funcții.
Dictatura partidului unic nu trebuie să revină sub aceeași denumire pentru ca spiritul ei să se reinstaleze. Este suficient ca un singur partid să ajungă atât de puternic încât nimeni să nu-l mai poată controla cu adevărat
