Omul este construit să reacționeze la frumos și cred că aceasta este una dintre puținele reacții asupra cărora nu avem un control real, pentru că putem controla ceea ce spunem, ceea ce facem, locurile în care mergem și, uneori, chiar și ceea ce gândim, dar este mult mai greu să controlăm acea fracțiune de secundă în care ochiul întâlnește ceva care îl oprește. Înainte ca rațiunea să apuce să pună întrebări, înainte ca morala să-și spună părerea și înainte ca educația să tragă perdeaua peste instinct, există o clipă în care pur și simplu vezi, iar în acea clipă nu mai există argumente, ci doar reacția aceea primară, aproape fizică, prin care ceva din exterior reușește să atingă ceva din interiorul nostru.
Nu cred în frumosul absolut, deși am crezut, probabil, de mai multe ori în viață că l-am întâlnit. Am privit femei care mi s-au părut atât de aproape de perfecțiune, încât mintea mea a tras imediat concluzia că nu mai poate exista ceva dincolo de ele, ca și cum natura și-ar fi consumat toate resursele într-un singur chip și ar fi decis că, după acel moment, nu mai are nimic de adăugat. Numai că timpul, care are un umor discret și o răbdare infinită cu iluziile noastre, mi-a demonstrat de fiecare dată că mă înșelasem, nu pentru că acea frumusețe ar fi devenit mai puțin frumoasă, ci pentru că eu însumi mă schimbasem și, odată cu mine, se schimbase și felul în care priveam.
Poate că acesta este marele secret al frumuseții: nu se află niciodată numai în ceea ce privim, ci și în cel care privește. Există oameni care trec pe lângă o frumusețe fără să o observe și alții care rămân câteva secunde în plus, fără să știe exact de ce, pentru că între un chip care îți place și unul care te tulbură există o diferență enormă. Primul poate fi admirat, celălalt pătrunde într-un teritoriu în care nu mai funcționează doar criteriile estetice, ci intră în joc memoria, dorința, imaginația, experiențele, lipsurile, idealurile și toate acele lucruri despre noi pe care le ținem ascunse chiar și de noi înșine.
De aceea cred că frumusețea este relativă nu în sensul că totul ar fi arbitrar, ci în sensul că fiecare om are propriul său alfabet senzorial, construit din experiențele și sensibilitățile sale, iar ceea ce pentru unul este aproape indiferent poate deveni pentru altul imposibil de uitat. Uneori nu este vorba despre proporții perfecte, despre trăsături care ar putea fi înscrise într-un manual de estetică sau despre un anumit tip de corp, ci despre un gest, o privire, felul în care o femeie își ridică părul, o anumită ezitare înainte de a răspunde, vocea, mersul, mâinile, felul în care tace sau chiar felul în care privește atunci când crede că nu este privită. Sunt lucruri care nu apar în nicio măsurătoare oficială a frumuseții, dar care pot avea asupra unui om o forță infinit mai mare decât perfecțiunea geometrică a unui chip.
Poate tocmai de aceea nu există frumusețe definitivă, ci doar frumuseți care, într-un anumit moment al vieții noastre, ne par definitive. Pentru un bărbat, femeia poate deveni una dintre cele mai puternice forme ale acestui absolut provizoriu, iar cine își imaginează că, după ce a întâlnit femeia care i se pare absolută, ochii lui vor deveni brusc orbi pentru restul lumii se amăgește, pentru că natura umană nu funcționează astfel. Absolutul nostru nu este o destinație, ci o fotografie făcută într-un anumit moment al vieții, iar viața are obiceiul de a mai aduce alte imagini, uneori foarte diferite de cele pe care le credeam definitive.
Asta nu înseamnă că ceea ce am iubit, dorit sau admirat înainte a fost fals, ci doar că noi nu rămânem aceeași persoană în fața frumosului și că ceea ce ieri ne părea capătul drumului poate deveni mâine începutul unei alte întrebări. Am întâlnit femei care mi-au produs acea senzație rară în care frumusețea nu mai pare doar frumusețe, pentru că exista ceva dincolo de chip și de trup, o combinație greu de explicat între feminitate, delicatețe, senzualitate, inteligență emoțională și acea lumină greu de definit pe care unii oameni o au fără să știe că o au. Nu era doar ceea ce vedeai, ci și felul în care te făcea să te simți ceea ce vedeai.
Și poate că aici începe adevărata senzualitate, nu în ceea ce expune cineva, ci în ceea ce lasă să fie imaginat, pentru că o femeie care știe că este frumoasă nu trebuie să-ți demonstreze asta, iar uneori discreția ei poate fi mult mai tulburătoare decât orice gest calculat. Există o feminitate care nu cere atenție, dar o primește, care nu caută priviri, dar le adună, care nu seduce ostentativ, dar lasă în urma ei o anumită neliniște, și nu pentru că ar face ceva anume, ci tocmai pentru că nu simte nevoia să facă.
Am cunoscut femei care știau foarte bine ce efect produceau și care nu erau nici naive, nici rupte de realitate, pentru că vedeau privirile, înțelegeau tăcerile și știau probabil foarte bine ce se întâmplă în mintea bărbaților din jurul lor. Dar nu transformau această putere într-o monedă de schimb, nu alergau după validare, nu aveau nevoie să fie permanent admirate și nu-și măsurau valoarea prin numărul bărbaților pe care îi puteau atrage. Tocmai această lipsă de nevoie de confirmare mi s-a părut mai seducătoare decât frumusețea însăși, pentru că frumusețea fără echilibru poate deveni vulgară, în timp ce frumusețea însoțită de echilibru capătă ceva aproape aristocratic, nu în sens social, ci în sensul unei siguranțe interioare care nu are nevoie să se explice.
O asemenea femeie îți poate permite să o admiri fără să-ți permită să o confunzi cu o posibilitate, iar aici se află una dintre cele mai importante diferențe dintre atracție și posesie. Poți să visezi, pentru că visul este al tău, poți să-ți imaginezi, pentru că imaginația nu are nevoie de pașaport, poți chiar să te îndrăgostești în liniște de o imagine pe care ți-ai construit-o despre ea, dar ea rămâne liberă, iar tocmai această libertate o face și mai frumoasă.
Nu poți controla întotdeauna ceea ce simți, pentru că simțurile nu cer voie înainte să reacționeze, iar dorința apare uneori înainte ca rațiunea să aibă timp să redacteze procesul-verbal, dar poți controla ceea ce faci cu ceea ce simți, iar aici intervine autocontrolul, această formă mai puțin spectaculoasă, dar infinit mai importantă, a maturității. Nu cred că un om devine mai moral pentru că nu mai simte tentații, pentru că probabil nici nu este posibil, ci devine mai matur atunci când poate privi tentația în ochi fără să-i devină sclav și când înțelege că faptul că dorește ceva nu îi conferă automat și dreptul de a-l avea.
Am întâlnit situații în care frumusețea unei femei mi-a pus în față propriul meu ego și m-a obligat să înțeleg cât de ușor este să fii sigur pe tine atunci când lumea îți confirmă imaginea despre tine și cât de greu este să rămâi întreg atunci când cineva, prin simpla sa existență, îți demonstrează că nu ești atât de important pe cât ai fi tentat să crezi. Poți să fii inteligent, cultivat, experimentat, să ai o anumită poziție, să știi să vorbești, să ai povești interesante și chiar să te consideri un bărbat seducător, dar toate acestea pot deveni decor atunci când întâlnești o femeie care nu are nevoie de nimic din ceea ce tu folosești pentru a impresiona.
Și atunci se produce ceva aproape comic, pentru că ego-ul intră imediat în ședință și începe să caute soluții, să-ți spună că poate ar trebui să spui altceva, să faci altceva, să arăți că ești mai interesant, mai inteligent, mai experimentat sau mai special decât ceilalți, în timp ce femeia respectivă poate să te privească liniștit și să nu fie impresionată absolut deloc. Atunci înțelegi că nu orice ușă se deschide cu o cheie și că unele uși sunt pur și simplu închise, iar o ușă închisă nu este o insultă la adresa ta, ci doar o ușă închisă.
Mi s-a părut întotdeauna interesant că oamenii suportă greu această realitate, pentru că ne place să credem că, dacă suntem suficient de inteligenți, suficient de interesanți, suficient de persuasivi sau suficient de perseverenți, putem obține aproape orice. Este una dintre cele mai frumoase iluzii ale ego-ului, iar viața are grijă să ne-o corecteze din când în când, de preferat înainte să devenim prea convinși de propria noastră infailibilitate.
Pentru că o asemenea femeie nu te obligă să te vezi mai bun decât ești, ci te obligă să te vezi exact atât cât ești, fără ambalaj, fără poveste, fără public, fără aplauze și fără acea versiune cosmetizată a ta pe care o prezinți lumii și despre care, uneori, ajungi să crezi că este chiar tu. Poate că acesta a fost, pentru mine, cel mai important lucru pe care l-am învățat din întâlnirea cu frumusețea: nu că există femei care pot tulbura un bărbat, pentru că asta știe orice bărbat sincer cu el însuși, ci că există femei care, fără să facă aproape nimic, te pot determina să te uiți mai atent la tine.
Și atunci frumusețea devine o oglindă, dar nu una dintre acelea în care te uiți dimineața și pleci mulțumit de tine, ci una care îți arată și lucrurile pe care preferai să nu le vezi: vanitatea, nevoia de validare, orgoliul, fanteziile de superioritate, fragilitatea ascunsă sub siguranța afișată și, poate cel mai dureros, diferența dintre omul care credeai că ești și omul care ești atunci când nu primești ceea ce dorești.
Este un exercițiu greu, pentru că presupune să renunți la aroganță și infatuare și să-ți privești propriul eu fără hainele pe care i le-ai cumpărat de-a lungul anilor, să dai jos diplomele, funcțiile, poveștile, experiențele, succesele, eșecurile transformate în trofee și toate explicațiile prin care încercăm să părem mai mult decât suntem. Într-un asemenea moment rămâi gol în fața ta, iar această goliciune este mult mai greu de suportat decât orice goliciune fizică, pentru că trupul îl poți ascunde, dar propriul adevăr nu-l mai poți îmbrăca.
Frumusețea nu este vinovată pentru ceea ce trezește în noi și nici dorința nu este o crimă doar pentru că apare, pentru că simțurile nu cer voie înainte să reacționeze, iar imaginația nu respectă întotdeauna regulamentul de ordine interioară al moralității noastre. Între ceea ce simțim și ceea ce facem există însă acel spațiu mic, uneori aproape invizibil, în care locuiește libertatea, iar acolo este omul adevărat: nu în faptul că simte sau că dorește, ci în ceea ce alege să facă după ce a simțit și după ce a dorit.
De aceea cred că poți jura credință, dar nu orbire, poți iubi fără să posezi, poți dori fără să revendici și poți admira fără să invadezi, pentru că a vedea frumusețea unei femei și a accepta că ea nu îți aparține nu înseamnă să negi ceea ce simți, ci să-i recunoști libertatea și, în același timp, să-ți păstrezi propria demnitate. Poate că aceasta este una dintre cele mai rafinate forme de respect pe care le putem avea față de celălalt și, paradoxal, față de noi înșine.
În cele din urmă, nu cred că adevărata măsură a unui bărbat este cât de frumoasă este femeia pe care reușește să o cucerească, pentru că asta poate ține de noroc, de circumstanțe, de chimie și de o mie de lucruri asupra cărora nu are control, ci ceea ce rămâne din el atunci când întâlnește frumusețea pe care nu o poate avea. Dacă reușește să rămână demn, lucid și capabil să admire fără să revendice, atunci întâlnirea aceea nu a fost o înfrângere, ci o formă de creștere, pentru că l-a obligat să descopere că dorința nu este o poruncă și că refuzul celuilalt nu micșorează cu nimic valoarea celui care îl primește.
Iar dacă, după toate acestea, poate să se întoarcă acasă și să se privească în oglindă fără să-și mai spună povești, atunci poate că frumusețea aceea i-a oferit mai mult decât ar fi putut oferi orice relație, pentru că i-a arătat nu cât de mult poate obține de la o femeie, ci cât de mult poate afla despre sine atunci când o femeie nu îi oferă nimic în afară de propria ei frumusețe și de libertatea de a spune „nu”.
Poate că acesta este, până la urmă, cel mai profund dar pe care ni-l poate face frumosul: să ne tulbure suficient cât să ne oblige să ne cunoaștem, să ne arate unde începe dorința și unde trebuie să înceapă controlul, să ne ia pentru o clipă aroganța și să ne lase în fața propriului nostru eu, necosmetizat, fără roluri și fără public. Iar când descoperi, în sfârșit, propriile limite, nu înseamnă că ai devenit mai puțin liber, ci, dimpotrivă, că ai început să fii liber cu adevărat, pentru că omul care își cunoaște limitele nu mai are nevoie să demonstreze nimănui că este fără limite.
