Există în România o masă critică de oameni care, din cauza nivelului redus de educație, al sărăciei, al lipsei de acces la informație și, uneori, al refuzului deliberat al educației, și-au pierdut sau nu și-au format niciodată capacitatea de a deosebi binele de rău, adevărul de manipulare, interesul public de interesul personal al celui care exercită puterea și, poate cel mai grav dintre toate, nu mai realizează cât de fragilă este libertatea într-o societate în care oamenii ajung să considere că este suficient să aibă strictul necesar pentru supraviețuire, fără să mai pretindă educație, competență, instituții funcționale, stat de drept sau libertate reală, iar această categorie socială, pe care nu o confund cu o anumită regiune, etnie sau categorie profesională, dar a cărei pondere diferă în mod evident de la o zonă a țării la alta, reprezintă terenul ideal pentru politicianul care nu dorește să construiască cetățeni autonomi, ci alegători dependenți, pentru că omul care nu verifică informația, nu compară, nu pune întrebări și nu înțelege mecanismele prin care funcționează statul poate fi convins mult mai ușor că salvarea lui depinde de politicianul care îi promite protecție, pensie, ajutor, subvenție, funcție sau pur și simplu siguranța unei existențe precare, dar cunoscute.
Aceasta este una dintre marile vulnerabilități ale democrației românești, pentru că o societate nu devine vulnerabilă la autoritarism numai atunci când apar politicieni care vor să concentreze puterea, ci și atunci când există suficient de mulți oameni dispuși să renunțe la libertate, la pluralism și la responsabilitatea individuală în schimbul promisiunii unei vieți mai simple, iar omul lipsit de educație civică, dependent economic de stat și obișnuit să primească soluții de la autoritate poate ajunge să considere că un conducător „tare” este mai important decât o instituție puternică, că obediența este mai utilă decât spiritul critic și că drepturile cetățeanului sunt un lux de care se poate lipsi atunci când puterea îi promite în schimb un minim de confort și siguranță; aici începe adevăratul pericol al autocratizării, pentru că autoritarismul nu apare întotdeauna printr-o lovitură de stat, ci poate crește lent, prin vot, prin manipulare, prin cultivarea fricii și a resentimentului și prin transformarea dependenței sociale într-o formă de fidelitate politică.
Nu afirm și nu voi afirma niciodată că Moldova, Muntenia, Transilvania sau Banatul sunt formate în bloc din oameni educați sau ignoranți, pentru că o asemenea generalizare ar fi nu numai nedreaptă, ci și profund neștiințifică; există oameni excepțional de educați și competenți în toate regiunile României, după cum există suficientă ignoranță și suficient oportunism și în cele mai dezvoltate orașe ale Transilvaniei și Banatului, ceea ce susțin însă este că există diferențe istorice și statistice între aceste regiuni în ceea ce privește nivelul de educație, dezvoltarea economică, urbanizarea, veniturile, infrastructura, productivitatea și cultura instituțională, iar aceste diferențe au consecințe asupra structurii sociale și asupra vulnerabilității populației la manipulare politică; nu este o judecată morală asupra oamenilor, ci o realitate socială care trebuie analizată dacă vrem să înțelegem de ce anumite discursuri politice au o eficiență electorală diferită în diferite părți ale țării.
Din acest punct de vedere, este imposibil să ignorăm diferențele istorice dintre provinciile care au format România modernă, pentru că Transilvania și Banatul au parcurs, înainte de 1918, experiențe istorice, administrative, economice și culturale diferite de cele ale Moldovei și Țării Românești, iar aceste diferențe au lăsat urme în modul în care s-au dezvoltat orașele, administrațiile, școala, economia, infrastructura și raportul dintre cetățean și autoritate; nu spun prin aceasta că un transilvănean sau un bănățean este prin naștere superior unui moldovean sau unui muntean, ci că mediul istoric și instituțional în care se formează o societate produce, în timp, diferențe de cultură civică, de comportament economic și de raportare la instituții, iar aceste diferențe pot fi observate în datele privind educația, veniturile, productivitatea și dezvoltarea regională.
Problema apare atunci când politica nu încearcă să reducă aceste decalaje, ci învață să le exploateze, pentru că o regiune rămasă în urmă din punct de vedere economic și educațional nu are nevoie de un politician care să-i promită permanent că statul va avea grijă de ea, ci de un stat care să-i construiască școli bune, infrastructură, spitale funcționale, administrații competente, condiții pentru investiții și o economie capabilă să creeze locuri de muncă bine plătite, astfel încât omul să poată ieși din dependență și să devină autonom, iar aici se află una dintre diferențele fundamentale dintre politica socială autentică și clientelismul politic: prima îi ajută pe cei vulnerabili să-și depășească vulnerabilitatea, în timp ce al doilea are nevoie ca vulnerabilitatea să persiste pentru ca relația dintre alegător și politician să poată fi menținută.
În acest context trebuie discutat și rolul PSD, nu pentru că ar fi singurul partid responsabil pentru toate problemele României, nici pentru că fiecare alegător PSD ar aparține categoriei despre care vorbesc, ci pentru că PSD a fost, în perioada postcomunistă, unul dintre cei mai importanți și mai constanți actori ai puterii politice românești, a controlat în repetate rânduri Guvernul, Parlamentul și numeroase administrații locale și a construit în timp o rețea politică și administrativă în care relația dintre centru și teritoriu a rămas profund dependentă de distribuirea resurselor de către puterea central. În acest context, critica mea fundamentală la adresa PSD este tocmai aceea că acest partid nu a reușit, în deceniile în care a avut puterea și instrumentele necesare, să rupă suficient de hotărât România de modelul centralist moștenit din comunism și să transforme redistribuirea într-un mecanism prin care regiunile rămase în urmă să devină treptat independente economic și administrativ, ci a păstrat prea mult timp un sistem în care resursa se concentrează la centru, iar accesul la resursă depinde de relația cu centrul.
Ți tot în același context, analizând critic modul de dezvoltare, nivelul educației, ponderea populației vulnerabile la ignoranță și manipulare și, în sens mai larg, gradul de civilizație instituțională din România, critica fundamentală pe care o aduc PSD este următoarea: un sistem politic bazat pe centralizare, redistribuire administrativă și dependență de decizia politică riscă să transforme diferențele regionale într-o resursă electorală, în loc să le elimine; este un model care poartă în structura sa o moștenire evidentă a centralismului de sorginte comunistă, în care centrul decide, centrul colectează, centrul distribuie, centrul numește și, în cele din urmă, centrul controlează, iar România a păstrat după 1989 mult prea multe dintre aceste reflexe administrative, chiar dacă a renunțat formal la sistemul comunist.
Comunismul românesc a fost construit pe concentrarea deciziei, pe subordonarea administrației față de partid și pe controlul centralizat al resurselor, iar această structură a avut un efect devastator asupra inițiativei locale, asupra responsabilității administrației și asupra capacității oamenilor de a-și decide singuri destinul economic; după 1989, România a schimbat sistemul politic și economic, dar nu a reușit să rupă în aceeași măsură reflexul centralist, iar ceea ce mă surprinde este că am avut în fața ochilor exemplele unor state europene care au demonstrat că dezvoltarea poate fi accelerată tocmai prin descentralizare, autonomie regională și concurență între teritorii, fără ca acest lucru să distrugă unitatea statului.
Germania, Franța, Italia, Spania, Elveția și alte state europene au dezvoltat, în forme diferite și în funcție de propriile istorii constituționale, sisteme în care regiunile, landurile, cantoanele sau comunitățile autonome au primit competențe, responsabilități și resurse, iar această autonomie nu a fost concepută ca o slăbire a statului, ci ca o modalitate de a apropia decizia de cetățean și, mai ales, de a crea concurență între administrații; atunci când o regiune știe că are responsabilitatea propriei dezvoltări și că succesul sau eșecul administrației sale poate fi comparat cu al altor regiuni, apare un stimulent extraordinar pentru investiții, infrastructură, educație, eficiență administrativă și atragerea capitalului, pentru că fiecare teritoriu începe să concureze pentru oameni, pentru companii, pentru investiții și pentru calitatea vieții.
România putea să studieze aceste modele, să le adapteze propriilor condiții și să construiască după 1989 un sistem administrativ modern, în care regiunile istorice să capete o autonomie reală, să aibă responsabilități și resurse proporționale și să fie stimulate să concureze între ele, însă politicienii români au preferat, în bună măsură, păstrarea unui model puternic centralizat, apropiat ca logică de organizarea administrativă moștenită din perioada comunistă, iar explicația nu este greu de înțeles: centralizarea este extrem de convenabilă pentru partidul care controlează centrul, pentru că acela care controlează Bucureștiul controlează o parte esențială a resurselor publice, a investițiilor, a numirilor și a deciziilor administrative, iar cine controlează distribuirea resurselor poate construi relații de dependență cu administrațiile locale, cu baronetele județene și, în final, cu electoratul.
Aici se află, în opinia mea, una dintre marile diferențe dintre un stat modern și un stat construit pe logica clientelară: statul modern folosește redistribuirea pentru a-i ajuta pe cei rămași în urmă să ajungă din urmă, în timp ce statul clientelar folosește redistribuirea pentru a-i menține dependenți pe cei rămași în urmă și pentru a transforma această dependență în fidelitate politică. În primul caz, redistribuirea este un instrument temporar de convergență, prin care banii sunt transformați în educație, infrastructură, investiții și capacitate economică, astfel încât regiunea care primește sprijin să devină, în timp, capabilă să producă mai mult și să depindă mai puțin de centru; în al doilea caz, redistribuirea devine un mecanism permanent de alimentare a dependenței, iar politicianul care distribuie banii ajunge să fie perceput drept protectorul celor care primesc, chiar dacă tocmai politica lui perpetuează condițiile care îi fac dependenți.
De aceea, problema nu este că România redistribuie resurse între regiuni, pentru că o asemenea redistribuire există în orice stat modern și reprezintă o formă legitimă de solidaritate națională, ci problema este dacă această redistribuire produce, după zece, douăzeci sau treizeci de ani, mai multă autonomie economică, mai multă educație și mai multă prosperitate în regiunile care au primit sprijin sau dacă produce doar dependență, administrații supradimensionate, rețele clientelare și fidelitate electorală față de partidul care controlează distribuirea resurselor; pentru că dacă după decenii de transferuri diferențele structurale persistă, avem obligația să ne întrebăm dacă mecanismul funcționează și dacă nu cumva tratăm efectele sărăciei fără să atacăm cauzele ei.
Aici se află și ironia amară a României: regiunile care au reușit să construiască o economie mai performantă, între care se află multe județe din Transilvania și Banat, contribuie substanțial la veniturile publice, însă o parte importantă din resurse este colectată central și redistribuită prin mecanisme asupra cărora decizia finală aparține Bucureștiului, iar întrebarea legitimă nu este dacă trebuie să existe solidaritate între regiuni, ci cât din această redistribuire se întoarce sub forma investițiilor care cresc capacitatea economică și educațională a regiunilor beneficiare și cât se transformă, direct sau indirect, în consum public, administrație, clientelism sau capital electoral.
Dacă banii produși într-o regiune sunt colectați de centru și apoi investiți în educația copiilor dintr-o regiune mai săracă, în infrastructura ei, în spitale, în digitalizare, în calificarea forței de muncă și în dezvoltarea unor economii locale competitive, atunci întreaga Românie câștigă, pentru că după câțiva ani acea regiune va produce mai mult, va colecta mai mult și va avea nevoie de mai puține transferuri; însă dacă banii sunt utilizați în principal pentru a întreține o administrație dependentă de centru și o populație dependentă de transferuri, fără ca decalajele structurale să se reducă, atunci redistribuirea încetează să mai fie un instrument de convergență și devine un instrument de conservare a status quo-ului politic.
De aceea spun că Transilvania și Banatul nu trebuie privite ca regiuni care au dreptul să primească mai mult doar pentru că produc mai mult, dar nici nu trebuie tratate ca niște surse permanente de finanțare pentru un sistem centralizat care nu reușește să transforme resursele transferate în dezvoltare durabilă; ceea ce este legitim să cerem este ca resursele produse în aceste regiuni să contribuie la dezvoltarea întregii țări printr-un mecanism transparent, eficient și orientat spre convergență, nu printr-o redistribuire opacă în care centrul decide politic cine primește și cine așteaptă.
Aici trebuie să revenim la PSD, pentru că nu putem discuta despre centralismul românesc fără să discutăm despre partidul care a dominat o bună parte a administrației românești după 1989 și care a avut o relație structurală cu acest sistem de putere; nu spun că PSD este singurul responsabil pentru centralizare, pentru că realitatea este mai complexă și toate partidele care au guvernat România au contribuit, în grade diferite, la păstrarea unor mecanisme centralizate, dar PSD a avut suficientă putere, suficient timp și suficientă influență asupra administrațiilor locale pentru ca responsabilitatea sa să fie mai mare, iar faptul că descentralizarea reală și regionalizarea administrativă au rămas atât de mult timp incomplete reprezintă o problemă politică pe care PSD nu o poate evita.
Motivul pentru care cred că această chestiune este atât de importantă este simplu: descentralizarea reală ar diminua puterea centrului și ar crește responsabilitatea regiunilor, ceea ce înseamnă că un politician de la București nu ar mai putea fi prezentat drept binefăcătorul care „aduce bani” într-un județ, pentru că administrația locală ar avea propriile responsabilități, propriile resurse și propriul electorat care ar putea evalua direct rezultatele; într-un asemenea sistem, un primar sau un președinte de consiliu regional nu s-ar mai putea ascunde permanent în spatele formulei „nu ne-a dat Bucureștiul bani”, iar un guvern nu s-ar mai putea prezenta drept singurul distribuitor al bunăstării, ceea ce ar face politica mai transparentă, dar ar reduce și puterea de control a centrului.
De aceea, cred că păstrarea centralismului nu a fost numai o incapacitate administrativă, ci a fost, în multe situații, și convenabilă politic, pentru că este mult mai ușor să controlezi un teritoriu atunci când resursa se află la centru decât atunci când resursa și responsabilitatea sunt distribuite între mai multe niveluri de administrație, iar un sistem în care primarii, administrațiile județene și regiunile trebuie să concureze pentru eficiență și dezvoltare este mai greu de controlat politic decât unul în care toți așteaptă decizia și banii de la București.
Iar aici se vede cât de profundă este legătura dintre educație, centralism și putere, pentru că cetățeanul educat nu este doar mai greu de manipulat, ci și mai greu de ținut într-o relație de dependență, întrucât înțelege cum se colectează taxele, cum se construiește bugetul, cine ia deciziile, cine are responsabilitatea unei investiții și cine trebuie sancționat atunci când lucrurile nu funcționează; omul care cunoaște aceste mecanisme poate compara regiuni, poate compara administrații, poate cere transparență și poate vota în funcție de rezultate, în timp ce omul ținut în ignoranță poate fi convins mai ușor că orice ban primit de la stat reprezintă generozitatea politicianului și nu dreptul său de cetățean.
De aceea, în opinia mea, adevărata problemă a României nu este că există oameni săraci, oameni mai puțin educați sau regiuni mai puțin dezvoltate, pentru că asemenea diferențe există în orice societate, ci faptul că după mai bine de trei decenii de democrație nu am reușit să transformăm suficient de mulți oameni vulnerabili în oameni autonomi și suficiente regiuni dependente în regiuni capabile să se dezvolte prin propriile resurse; iar dacă un sistem politic se bazează electoral tocmai pe existența acestei dependențe, atunci el are un interes obiectiv să conserve mecanismul, chiar dacă nu putem demonstra că fiecare politician urmărește în mod deliberat acest rezultat.
Aceasta este, în fond, critica pe care o aduc PSD: nu faptul că susține protecția socială, pentru că o societate civilizată trebuie să-i protejeze pe cei vulnerabili, și nici faptul că susține redistribuirea, pentru că solidaritatea fiscală este necesară într-un stat modern, ci faptul că modelul politic pe care l-a reprezentat prea mult timp a pus accentul pe controlul central al resurselor și pe relația de dependență dintre administrația locală și centru, în loc să construiască suficient de hotărât autonomia regională, responsabilitatea locală și concurența între regiuni, care ar fi obligat fiecare administrație să demonstreze cetățeanului că poate face mai mult și mai bine decât administrația vecină.
Într-o Românie cu adevărat modernă, regiunea care construiește cele mai bune școli ar trebui să fie un model pentru celelalte, regiunea care atrage cele mai multe investiții ar trebui să le oblige pe celelalte să-i descopere mecanismul, regiunea care are cea mai eficientă administrație ar trebui să devină reper pentru celelalte, iar cetățeanul ar trebui să poată compara aceste rezultate fără să aștepte explicații de la București; aceasta este forța concurenței regionale, care nu destramă statul, ci îl face mai performant, pentru că fiecare regiune devine responsabilă pentru propria dezvoltare și, în același timp, stimulează progresul celorlalte.
România nu are nevoie de regiuni care să aștepte permanent Bucureștiul, ci de regiuni capabile să concureze între ele, să atragă investiții, să-și dezvolte educația, să-și construiască infrastructura și să-și responsabilizeze administrațiile, iar Bucureștiul ar trebui să fie garantul regulilor comune, al solidarității naționale și al echilibrului dintre regiuni, nu centrul de unde pleacă aproape toate deciziile și de unde se distribuie, după criterii administrative și uneori politice, resursele produse de întreaga țară.
Pentru mine, adevărata solidaritate națională nu înseamnă să iei permanent de la cei care au reușit mai mult pentru a-i menține pe ceilalți în aceeași stare de dependență, ci să folosești resursele celor care produc mai mult pentru a-i ajuta pe cei rămași în urmă să ajungă la nivelul la care pot produce și ei mai mult, iar diferența dintre cele două concepții este enormă, pentru că prima întreține dependența, în timp ce a doua produce autonomie.
În cele din urmă, totul se întoarce la educație, pentru că un copil dintr-o familie săracă nu are nevoie doar de ajutorul statului pentru a supraviețui, ci are nevoie de o școală care să-i ofere posibilitatea de a nu rămâne sărac, iar o regiune săracă nu are nevoie doar de transferuri bugetare permanente, ci de infrastructură, educație, investiții și instituții care să-i permită să devină prosperă; dacă nu facem această transformare, vom continua să transferăm bani fără să transferăm și capacitate de dezvoltare.
Iar aceasta este, poate, cea mai amară ironie a României postcomuniste: am avut în față exemplele unor state europene care au demonstrat că descentralizarea, autonomia regională, competiția și responsabilitatea locală pot produce prosperitate, am avut la dispoziție fonduri europene, am avut libertatea de a ne reforma instituțiile și am avut mai mult de trei decenii pentru a construi un alt model, dar am păstrat prea mult din reflexul centralist care ne spune că Bucureștiul trebuie să decidă, Bucureștiul trebuie să distribuie, Bucureștiul trebuie să numească și Bucureștiul trebuie să rezolve.
Eu cred că România trebuie să rupă definitiv acest cerc, nu pentru a pedepsi Moldova sau Muntenia, nu pentru a favoriza Transilvania sau Banatul și nici pentru a transforma diferențele istorice în conflicte regionale, ci pentru a face exact contrariul: să reducă diferențele prin educație, dezvoltare economică, infrastructură și autonomie, astfel încât locul în care te-ai născut să conteze cât mai puțin pentru șansa pe care o ai în viață.
Pentru că o țară nu devine civilizată atunci când cei care sunt deja dezvoltați sunt obligați să-i întrețină la nesfârșit pe cei rămași în urmă, ci atunci când statul reușește să-i ajute pe cei rămași în urmă să ajungă suficient de puternici încât să nu mai aibă nevoie de întreținere; iar un partid care pretinde că apără oamenii vulnerabili ar trebui să-și dorească tocmai acest lucru, chiar dacă, paradoxal, prin realizarea lui își pierde o parte din puterea electorală.
Pentru că educația distruge dependența, autonomia distruge clientelismul, iar competiția dintre regiuni distruge monopolul centrului. Iar un sistem politic care trăiește din dependență nu are niciun motiv să iubească prea mult nici educația, nici autonomia, nici competiția.
Am ieșit din comunism ca regim politic în urmă cu mai bine de trei decenii, dar adevărata desprindere de comunism nu se va produce decât atunci când vom renunța și la reflexul că centrul trebuie să controleze totul, să colecteze totul, să distribuie totul și să decidă pentru toți.
O Românie cu regiuni puternice nu este o Românie mai slabă. Este o Românie cu mai multe motoare de dezvoltare.
