Astăzi a apărut în presa românească o informație care, dacă se va confirma în forma în care este relatată de The Wall Street Journal, depășește cu mult nivelul unei simple dispute politice între partide și intră într-o zonă în care trebuie să ne întrebăm cât de liberă mai este, în realitate, decizia politică a unui stat suveran. Potrivit relatării preluate din presa americană, Kimberly Guilfoyle, ambasadoarea Statelor Unite în Grecia, ar fi afirmat, în luna martie, în cadrul unei cine la Atena, că Statele Unite au putut contribui la îndepărtarea Guvernului condus de Ilie Bolojan și că un asemenea lucru poate fi făcut „oricărei țări”, inclusiv Greciei. Relatarea este contestată de avocatul ambasadoarei, ceea ce înseamnă că, în acest moment, nu avem în față un fapt judiciar stabilit, ci o informație jurnalistică extrem de gravă, atribuită unor persoane care ar fi fost prezente la discuție sau cărora episodul le-ar fi fost relatat.
Numai că aici apare o a doua chestiune, mult mai interesantă decât simpla existență a declarației. Sorin Grindeanu nu a negat că s-a întâlnit cu ambasadoarea Statelor Unite în Grecia, ci a confirmat întâlnirea de la București și chiar tema discuției: Coridorul Vertical de gaze, afirmând că restul informațiilor sunt „pure fabulații”. George Simion a recunoscut, la rândul său, că o cunoaște personal pe ambasadoare și s-a declarat chiar „prieten bun” cu aceasta, negând însă că ar fi discutat despre schimbarea Guvernului Bolojan. Iar Bogdan Ivan apare în relatările despre întâlnirea de la București din 31 martie, alături de Grindeanu și Guilfoyle, într-un context în care problema gazelor americane și a Coridorului Vertical era deja pe agenda politică românească.
Așadar, nu întâlnirile sunt contestate. Nu este contestată nici existența discuțiilor despre Coridorul Vertical și despre gazele americane. Ceea ce este contestat este legătura dintre aceste discuții și schimbarea Guvernului Bolojan.
Și tocmai aici începe problema adevărată.
Pentru că, dacă relatările americane se confirmă, întrebarea nu mai este dacă un diplomat străin a avut o opinie despre politica românească, lucru care se poate întâmpla în orice relație internațională, ci dacă o putere străină a exercitat efectiv presiuni asupra unor oameni politici români pentru schimbarea unui guvern rezultat dintr-un proces electoral și, mai ales, dacă politicieni români au acceptat asemenea presiuni în schimbul unor avantaje politice sau economice.
Diferența este enormă.
Un ambasador poate negocia, poate face lobby pentru interesele economice ale țării sale, poate susține proiecte energetice, poate transmite poziția propriului guvern și poate încerca să convingă autoritățile statului gazdă. Toate acestea fac parte din diplomație. Dar diplomația se oprește acolo unde începe substituirea voinței politice a statului respectiv cu voința unei puteri străine. Iar dacă schimbarea unui guvern democratic ar fi fost negociată, provocată sau condiționată din exterior, am vorbi despre ceva cu totul diferit de o relație diplomatică normală.
Mai există însă un element care face povestea și mai greu de ignorat: miza energetică.
În ianuarie, fostul ministru al Energiei Bogdan Ivan a solicitat președintelui Nicușor Dan și premierului Ilie Bolojan inițierea negocierilor pentru un acord interguvernamental România-SUA privind gazele naturale lichefiate și a cerut un mandat explicit de negociere pentru Ministerul Energiei, invocând inclusiv necesitatea evitării unui blocaj în relația cu partenerul strategic american. Potrivit documentelor relatate de G4Media, aceste demersuri erau legate de Coridorul Vertical, iar cererile au fost temperate de Cotroceni și Palatul Victoria pe fondul unor întrebări privind prețul și oportunitatea economică.
Mai simplu spus, avem în aceeași poveste trei elemente care, luate separat, pot fi perfect legitime: interesul Statelor Unite de a-și vinde gazele pe piața europeană, interesul României de a-și consolida securitatea energetică și dreptul oricărui partid de a dărâma un guvern prin moțiune de cenzură. Dar dacă aceste trei elemente au fost legate printr-o înțelegere politică secretă, atunci natura problemei se schimbă radical.
Pentru că un guvern poate fi schimbat prin Parlament. Poate fi schimbat prin alegeri. Poate cădea prin pierderea majorității parlamentare. Poate fi înlocuit prin mecanisme constituționale. Dar nu poate fi schimbat legitim pentru că o putere străină dorește altă politică energetică în România.
Iar aici trebuie să fim foarte atenți cu termenii.
Nu putem spune astăzi, pe baza informațiilor disponibile, că Sorin Grindeanu, George Simion și Bogdan Ivan au comis „trădare națională”. Nu putem spune nici că schimbarea Guvernului Bolojan a fost o „lovitură de stat”. Pentru asemenea concluzii sunt necesare probe, nu doar coincidențe, declarații atribuite și întâlniri confirmate. De altfel, un deputat USR a anunțat deja că a formulat plângeri penale împotriva celor trei, dar simpla depunere a unei plângeri nu dovedește existența unei infracțiuni și nici vinovăția celor vizați.
Dar tocmai pentru că acuzațiile sunt atât de grave, instituțiile statului român nu ar trebui să le trateze nici cu superficialitate, nici cu reflexul politic de a le declara „fabulații” înainte ca faptele să fie verificate.
Dacă există înregistrări, martori, corespondență diplomatică, documente, mesaje, calendare oficiale, discuții sau alte elemente care pot confirma ori infirma afirmațiile atribuite ambasadoarei americane, ele trebuie verificate. Dacă nu există nimic, atunci lucrurile trebuie lămurite public și definitiv. Dacă însă există dovezi că politicieni români au negociat cu reprezentanți ai unei puteri străine schimbarea unui guvern democratic în legătură cu interese economice externe, atunci nu mai discutăm despre o simplă bătălie PSD-AUR-USR sau despre o controversă privind gazele americane.
Discutăm despre suveranitatea reală a statului român.
Și aici apare o ironie aproape perfectă a politicii românești: tocmai aceia care și-au construit discursul public pe ideea de „suveranitate” și pe denunțarea amestecului străin ar trebui să fie primii interesați să demonstreze că niciun guvern român nu a fost schimbat la ordinul unei puteri externe și că nicio decizie privind viitorul politic al României nu a fost negociată în spatele ușilor închise în schimbul unor interese economice.
Pentru că suveranitatea nu este un slogan pe care îl scoți din sertar atunci când îți convine și îl pui la loc atunci când interesul politic o cere. Dacă România trebuie să fie partener strategic al Statelor Unite, trebuie să fie un partener, nu un teritoriu asupra căruia o administrație străină își exercită dreptul de a decide cine guvernează. Iar dacă România este membră a Uniunii Europene și a NATO, asta nu înseamnă că și-a cedat dreptul constituțional de a-și decide singură guvernul.
La fel de important este să nu transformăm această poveste într-un atac asupra Statelor Unite ca stat sau asupra relației strategice româno-americane. România are nevoie de această relație, iar cooperarea cu SUA în domeniul securității, energiei și apărării este o realitate importantă. Tocmai de aceea, orice eventuală ingerință politică trebuie lămurită, nu ascunsă sub preș. Un parteneriat adevărat presupune două state care se respectă reciproc și își recunosc dreptul de a lua propriile decizii.
Iar dacă ambasadoarea Statelor Unite în Grecia a spus într-adevăr ceea ce îi atribuie The Wall Street Journal, atunci problema nu poate fi închisă prin formula comodă „a fost scos din context”. Trebuie explicat contextul. Trebuie explicat ce a vrut să spună. Trebuie explicat cine erau interlocutorii. Trebuie verificat dacă afirmația se referea realmente la România și dacă exista o bază factuală pentru afirmația că Statele Unite au contribuit la schimbarea Guvernului Bolojan.
Pentru că, dacă nu a existat nicio asemenea implicare, lucrurile trebuie demonstrate și lămurite.
Dar dacă a existat, atunci România are o problemă constituțională, politică și de securitate națională de o gravitate pe care nu o putem acoperi cu etichete de partid, cu acuzații reciproce sau cu declarații televizate.
Și mai există o întrebare, poate cea mai importantă dintre toate: cine a decis, de fapt, schimbarea Guvernului Bolojan și pentru ce?
Dacă răspunsul este simplu — PSD și AUR, printr-o moțiune de cenzură, pentru motive politice interne — atunci aceasta este politica democratică, indiferent cât ne place sau nu ne place rezultatul.
Dacă însă răspunsul este că schimbarea a fost influențată sau negociată cu o putere străină în schimbul unor interese economice, atunci nu mai vorbim doar despre căderea unui guvern.
Vorbim despre întrebarea dacă România își mai decide singură guvernele.
Iar aceasta este o întrebare pe care nici PSD, nici AUR, nici USR, nici PNL, nici președintele României și nici măcar Statele Unite nu au voie să o trateze cu ușurință.
sursa foto: Google.ro
