Am scris acest articol pentru că, în aproape treizeci de ani de activitate în sistemul public, m-am lovit de sute de situații în care oameni cu o educație și o competență profesională cel puțin discutabile s-au străduit permanent să se impună ca valori și profesioniști, nu prin ceea ce știau, prin rezultatele muncii lor sau prin capacitatea de a rezolva probleme, ci prin ceea ce aveau la dispoziție pentru a compensa tocmai ceea ce le lipsea: funcția, gradul, uniforma, poziția socială sau relațiile pe care le aveau în sistem. Am întâlnit oameni care, dacă le-ai fi scos funcția din ecuație, ar fi rămas cu mult mai puține argumente pentru propria lor importanță, dar care, atâta timp cât aveau o titulatură, un grad sau un birou cu ușă și plăcuță, considerau că acestea reprezintă suficiente dovezi ale valorii lor.
Oportunismul generează impostură. Impostura produce autosuficiență, autosuficiența naște aroganță, iar aroganța, atunci când primește și o ștampilă oficială, începe să semene foarte mult cu autoritatea. Așa se construiește personajul instituțional care ajunge să nu mai știe dacă este important pentru că ocupă funcția sau ocupă funcția tocmai pentru că se consideră important. În cele din urmă, diferența nici nu mai contează pentru el. Are birou, grad, legitimație, subordonați și, mai ales, convingerea că toate acestea reprezintă dovada incontestabilă a propriei sale valori.
De aceea, ceea ce urmează nu este o teorie despre oameni pe care i-am observat de la distanță și nici o judecată construită din câteva experiențe izolate. Este o concluzie formată în timp, din sute de întâlniri profesionale, controale, confruntări, discuții și situații în care am putut vedea diferența dintre valoarea pe care un om o are și valoarea pe care încearcă să o afișeze. Iar această diferență devine uneori uriașă atunci când funcția îi permite individului să ascundă lipsa de competență în spatele autorității instituționale.
Este una dintre cele mai comice și, în același timp, mai triste confuzii produse de administrația românească: omul ajunge să creadă că funcția este măsura inteligenței și a valorii sale. Dacă este șef, evident că este competent. Dacă a ajuns procuror, evident că este superior intelectual. Dacă poartă uniformă, evident că trebuie să i se vorbească de parcă ar fi coborât din manualul autorității publice. Dacă are grad, înseamnă că are și valoare. Dacă a fost numit, înseamnă că a fost selectat. Iar dacă a fost selectat, trebuie să fi fost cel mai bun. Logica este impecabilă, cu o singură problemă: uneori selecția nu a avut aproape nimic de-a face cu meritul.
În aproape trei decenii de activitate în sistemul public, am întâlnit suficient de mulți asemenea oameni ca să pot recunoaște tiparul înainte să le văd CV-ul. Îl vezi după ton, după comportament, după felul în care intră într-o încăpere și, mai ales, după reacția pe care o au atunci când cineva le contestă profesionalismul. Omul competent poate suporta întrebarea „De ce?”. Pentru el, întrebarea face parte din profesie. Cel care și-a construit autoritatea mai ales prin poziție o consideră aproape o ofensă personală.
Acesta nu spune aproape niciodată „nu știu”. Este o expresie prea riscantă pentru cineva care trebuie să pară permanent sigur pe el. Preferă formulele administrative, pentru că acestea au avantajul extraordinar de a putea ascunde lipsa de conținut. Nu știe? „Problema este în analiză.” Nu poate explica? „Procedura nu permite.” A greșit? „Așa s-a apreciat la nivel instituțional.” Este prins într-o contradicție? „Nu aceasta este competența dumneavoastră.” Iar dacă toate argumentele se termină, rămâne arma supremă a funcționarului autosuficient: „Știți cu cine vorbiți?”
Da, știm. Vorbim cu omul care a primit o funcție și a confundat-o cu o diplomă de superioritate.
În instituțiile de forță ale statului, problema devine cu atât mai serioasă cu cât funcția vine însoțită de o putere reală asupra cetățeanului. Poliția, Jandarmeria, structurile de informații și justiția au nevoie de profesioniști adevărați, pentru că autoritatea lor nu este decorativă. Ea poate afecta libertatea, reputația, patrimoniul și viața unui om. Tocmai de aceea, selecția și promovarea ar trebui să fie legate cât mai strâns de competență, integritate și independență profesională, nu de relații, influență sau obediență.
Când într-un asemenea sistem intră însă logica nepotismului, a favoritismului sau a traficului de influență, apare o situație aproape kafkiană: omul care a beneficiat de relații începe să vorbească despre merit, cel care a beneficiat de protecție începe să vorbească despre independență, iar cel care a ocolit competiția începe să țină lecții despre performanță.
Și poate că tocmai aici se află una dintre cele mai mari diferențe dintre omul valoros și cel care doar încearcă să pară valoros: primul își lasă munca să vorbească în locul lui, celălalt vorbește permanent despre poziția lui.
Funcția poate fi afișată. Valoarea trebuie demonstrată.
Iar atunci când demonstrația lipsește, începe spectacolul: gradul este ridicat în față ca un scut, uniforma devine argument, funcția devine autoritate, relațiile devin garanție, iar poziția socială devine substitut pentru competență. Omul nu mai spune „am făcut”, ci „sunt”. Nu mai spune „am demonstrat”, ci „ocup”. Nu mai argumentează prin rezultate, ci prin rang.
Este, probabil, una dintre cele mai eficiente forme de autoamăgire instituțională: să ajungi să crezi că ceea ce scrie pe ușa biroului spune cine ești.
