Am întâlnit de multe ori ideea că diferența dintre noi și occidentali ar fi aceea că noi trăim pentru fală, în timp ce ei trăiesc pentru viitor. Formulată așa, este nedreaptă și, evident, prea simplă, pentru că nici românii nu sunt un popor al aparențelor în totalitatea lui și nici occidentalii nu sunt o specie umană superioară, preocupată exclusiv de construcție, educație și viitor. Și acolo există vanitate, invidie, superficialitate, competiție pentru statut și oameni care își construiesc întreaga identitate din ceea ce posedă. Diferența, dacă există și dacă merită căutată, este mai subtilă: ține de măsura în care o societate își transformă succesul într-un spectacol destinat celorlalți sau într-o investiție destinată propriei vieți.
Am impresia că noi am rămas, încă, mult prea preocupați de ochii celorlalți. Nu ne este suficient să avem o casă bună, trebuie să știe și vecinul cât a costat; nu ne este suficient să avem o mașină care ne place, trebuie să producă efectul social corespunzător; nu ne este suficient să fim bine, trebuie să părem mai bine decât suntem. Uneori cumpărăm lucruri nu pentru că ne sunt necesare, ci pentru că ne definesc în fața celorlalți, iar o parte din consumul nostru nu este, în realitate, consum pentru confort, ci consum pentru statut. Nu cumpărăm doar obiectul, cumpărăm privirea pe care sperăm să o provoace obiectul.
Aici începe una dintre marile noastre sărăcii, care nu este neapărat materială. Este sărăcia de a ne raporta permanent la ceilalți pentru a afla cât valorăm noi înșine.
Poate de aceea bârfa are la noi o asemenea forță. Bârfa nu este doar vorbărie; este una dintre formele primitive prin care oamenii își negociază statutul într-o comunitate. Vorbind despre celălalt, îl coborâm simbolic, iar dacă îl coborâm suficient, ne putem simți noi înșine puțin mai sus. Invidia funcționează după același mecanism. Nu ne doare întotdeauna că altuia îi este bine; uneori ne doare mai mult faptul că lui îi este bine în timp ce nouă nu ne este, iar diferența dintre cele două situații ne obligă să ne privim propria viață. Este mult mai confortabil să găsim defecte în succesul celuilalt decât să ne întrebăm ce am făcut noi cu propriile posibilități.
De aceea, uneori, succesul altuia nu ne inspiră, ci ne irită.
Și atunci începe sabotajul. Nu neapărat sabotajul direct, spectaculos, ci acela mic și cotidian, făcut din ironii, insinuări, zvonuri, minimalizări și acea nevoie aproape reflexă de a explica de ce omul care a reușit nu merită, de fapt, ceea ce are. „A avut pile.” „A furat.” „A avut noroc.” „Știu eu cum a făcut.” Rareori spunem simplu: „A muncit, a avut inteligență, a avut disciplină și a știut să folosească o oportunitate.” Pentru că o asemenea recunoaștere ne obligă să acceptăm că succesul este posibil și pentru noi, iar această posibilitate vine la pachet cu responsabilitatea.
Este mult mai ușor să distrugi simbolic omul care a urcat decât să te întrebi de ce tu ai rămas jos.
Am observat și un alt lucru care mă deranjează profund: avem uneori o toleranță inexplicabil de mare față de impostură și o intoleranță disproporționată față de adevăr. Îl putem transforma în model pe cel care afișează succesul fără să ne mai intereseze prea mult cum l-a obținut, putem admira opulența chiar și atunci când în spatele ei există mediocritate, oportunism sau impostură, dar dacă cineva ne spune direct că avem o problemă, că am greșit sau că ne mințim singuri, ne simțim jigniți.
Nu adevărul ne supără întotdeauna. Ne supără faptul că adevărul ne ia posibilitatea de a ne mai minți.
Poate acesta este unul dintre motivele pentru care oamenii inteligenți ajung uneori să fie mai puțin populari decât cei care spun ceea ce ceilalți vor să audă. Inteligența deranjează atunci când nu se mulțumește să demonstreze cât știe, ci începe să pună oglinda în fața celuilalt. Iar oglinda nu este niciodată un obiect comod dacă omul nu este pregătit să se privească.
Eu am învățat, în timp, că nu orice critică trebuie acceptată, dar că orice om inteligent ar trebui să fie capabil să suporte adevărul despre el însuși. Nu trebuie să-mi placă ceea ce aud pentru ca acel lucru să-mi fie folositor. Uneori tocmai lucrurile care mă irită cel mai tare sunt cele care merită cercetate mai atent, pentru că reacția mea emoțională poate ascunde exact locul în care adevărul a atins ceva sensibil.
Aici începe, de fapt, diferența dintre omul care evoluează și omul care îmbătrânește pur și simplu.
Poți să îmbătrânești adunând ani, bani, case, mașini, funcții, relații și fotografii, fără să fi devenit cu adevărat mai înțelept. Poți avea o biografie impresionantă și o înțelegere rudimentară a propriei persoane. Poți să ai tot ce îți trebuie pentru a părea un om realizat și să rămâi, în interior, exact omul de la douăzeci și cinci de ani, cu aceleași frici, aceleași frustrări, aceeași nevoie de validare și aceeași incapacitate de a admite că ai greșit.
Pentru mine, adevărata prosperitate începe în momentul în care nu mai simți nevoia să demonstrezi nimănui că ești prosper.
Poate de aici vine și diferența dintre a trăi pentru fală și a trăi pentru viitor. Fală înseamnă să investești în imaginea ta de astăzi, pentru ca ceilalți să te considere mai important decât ești. Viitor înseamnă să investești în ceea ce vei fi mâine, chiar dacă nimeni nu vede investiția. Una caută aplauze, cealaltă produce rezultate. Una consumă resurse pentru privirea celorlalți, cealaltă le transformă în libertate.
Iar libertatea, am înțeles-o abia după ce am trecut prin suficiente etape ale vieții, nu înseamnă să poți cumpăra orice, ci să ajungi într-un punct în care să nu mai fii dependent de aprobarea nimănui.
Poate că acesta este și motivul pentru care unele dintre prieteniile noastre sunt atât de fragile. Atunci când relația se construiește în jurul statutului, banilor, funcției sau utilității, ea rezistă atât timp cât rezistă și avantajul care a creat-o. Când omul are bani, influență sau o poziție bună, apare brusc multă lume în jurul lui. Când pierde totul, cercul se subțiază spectaculos. Și atunci descoperă ceva dureros: nu era neapărat iubit, era util.
Nu cred că aceasta este exclusiv o boală românească. Este o slăbiciune umană. Dar o societate care nu învață să distingă între valoarea omului și valoarea lui socială ajunge să producă oameni care se evaluează permanent prin comparație. Iar omul care trăiește prin comparație nu poate fi niciodată liniștit, pentru că întotdeauna va exista cineva mai bogat, mai frumos, mai tânăr, mai influent sau mai admirat.
Așa ajungem la paradoxul unei societăți care visează obsesiv la lux, dar nu este întotdeauna dispusă să investească în ceea ce produce luxul adevărat: educație, disciplină, instituții funcționale, profesionalism, încredere, răbdare și capacitatea de a construi ceva care nu se prăbușește imediat ce dispare omul care l-a construit.
Am văzut destul în viață ca să nu mai confund ambalajul cu valoarea. O casă mare nu spune nimic sigur despre omul care locuiește în ea, o mașină scumpă nu spune nimic despre inteligența celui care o conduce, o funcție nu transformă un mediocru într-un profesionist, iar banii nu pot cumpăra caracterul, deși pot cumpăra foarte ușor aparența lui.
Și poate că aici este problema noastră cea mai profundă: am învățat să admirăm prea mult ceea ce se vede și prea puțin ceea ce construiește în tăcere.
Eu nu mai sunt interesat de ceea ce impresionează oamenii la prima vedere. Mă interesează ceea ce rămâne după ce spectacolul se termină. Mă interesează ce știe omul, ce gândește, cum se comportă atunci când nu are nimic de câștigat, cum își tratează familia, cum vorbește despre cei care nu-i mai sunt folositori și, mai ales, ce face atunci când viața îi ia ceea ce credea că îl definește.
Pentru că abia atunci începe adevărata probă.
Și, în cele din urmă, cred că fiecare om are o alegere pe care nimeni nu i-o poate lua: poate să rămână captiv în propria suficiență, să-și apere la nesfârșit prejudecățile și să considere orice adevăr incomod o ofensă, sau poate să accepte că nu știe, să învețe, să se corecteze și să devină puțin mai bun decât era ieri.
Nu există o societate care să ne poată face inteligenți în locul nostru.
Putem da vina pe școală, pe politicieni, pe comunism, pe tranziție, pe internet, pe părinți, pe sistem și pe lumea în care trăim, dar la un moment dat fiecare om rămâne singur în fața propriei minți. Iar de acolo încolo alegerea este personală: să înveți sau să rămâi ignorant, să gândești sau să repeți, să construiești sau să te uiți permanent peste gard la ceea ce construiește vecinul.
Poate că aceasta este, până la urmă, adevărata diferență dintre a trăi pentru fală și a trăi pentru viitor: unul îți cere să pari, celălalt îți cere să devii.
