Rețelele sociale au devenit, între multe alte lucruri, o uriașă industrie a prostituției virtuale, a manipulării și a escrocheriei, un târg mondial în care realitatea este ambalată, machiată, fotografiată din unghiul potrivit și vândută naivului cu prețul pe care acesta este dispus să-l plătească, iar metodele folosite de cei care operează această industrie devin pe zi ce trece mai sofisticate, mai elaborate și, uneori, atât de bine construite încât victima ajunge să creadă nu doar povestea care i se spune, ci și propria ei importanță în povestea respectivă.
Apar fotografii cu femei spectaculoase, cu vedete, oameni de afaceri, militari americani aflați, chipurile, în misiuni secrete, medici, văduvi îndurerati, moștenitori fără moștenire, prințese fără regat și tot felul de personaje care par să fi ieșit direct dintr-un roman prost, dar suficient de bine regizat încât omul singur, curios sau pur și simplu naiv să accepte că, din milioanele de utilizatori ai internetului, tocmai el a fost ales de destin pentru o poveste extraordinară. O femeie superbă, aflată la câteva mii de kilometri distanță, îi vede fotografia, îi citește profilul și, după câteva minute de contemplare digitală, simte că viața ei a căpătat în sfârșit un sens: s-a îndrăgostit nebunește de el.
Sigur că se poate întâmpla și asta, în aceeași măsură în care este posibil ca mâine să găsești pe stradă un diamant de două kilograme, dar, în majoritatea cazurilor, dacă o femeie extraordinar de frumoasă, care nu te-a văzut niciodată, care locuiește la 4.000 de kilometri distanță și care are probabil alte câteva milioane de bărbați disponibili în raza internetului, îți spune după trei conversații că ești bărbatul vieții ei, există o probabilitate rezonabilă ca în spatele iubirii ei nemărginite să existe cineva care știe să folosească foarte bine Photoshopul și contul bancar.
Și aici apare partea cu adevărat interesantă: escrocul nu vinde victimei o fotografie, ci îi vinde o poveste despre sine. Îi spune ceea ce omul vrea să audă, îi confirmă ceea ce speră să fie adevărat și îi oferă, pentru câteva zeci sau sute de euro, iluzia că viața lui are o dimensiune excepțională. Victima nu cumpără o minciună; cumpără speranța că minciuna este adevărată.
Exact același mecanism îl întâlnim, la o scară infinit mai mare și cu consecințe infinit mai costisitoare, în politica românească.
Politicianul nu are nevoie să-ți trimită fotografia unei blonde inexistente și nici să-ți spună că te iubește de la mii de kilometri distanță, pentru că a descoperit o schemă mult mai eficientă: îți spune că te iubește de la câțiva metri distanță, în fiecare campanie electorală, îți strânge mâna, îți zâmbește, îți promite că se gândește la tine, la familia ta, la pensia ta, la salariul tău, la copilul tău, la satul tău, la uzina ta și, dacă este nevoie, chiar la prosperitatea întregului popor.
Escrocul sentimental îți spune: „Ești special pentru mine.” Politicianul îți spune: „România este specială pentru mine.”
Escrocul îți spune că va veni să te vadă, dar are nevoie de niște bani pentru bilet. Politicianul îți spune că va face autostrăzi, spitale, școli și industrie, dar are nevoie de votul tău.
Primul îți cere cardul. Al doilea îți cere ștampila.
Diferența este că, în cazul celui dintâi, banca îți poate bloca tranzacția, în timp ce, în cazul celui de-al doilea, după ce ai apăsat butonul democratic și ai plecat acasă liniștit că ai făcut o faptă patriotică, nu mai există buton de „anulare comandă”.
De fapt, între escrocul de pe rețelele de dating și politicianul care trăiește din promisiuni există o asemănare aproape perfectă: amândoi vând ceea ce victima își dorește să creadă, nu ceea ce există în realitate.
Escrocul îți vinde iubirea perfectă, politicianul îți vinde societatea perfectă; unul îți promite că vei fi fericit alături de el, celălalt că vei fi prosper datorită lui; unul îți spune că este gata să facă orice pentru tine, celălalt că este gata să facă orice pentru țară, iar în ambele cazuri există un mic detaliu pe care victima îl descoperă, de regulă, abia după ce banii au dispărut: interesul celui care promite nu coincide deloc cu interesul celui care crede.
Mai mult decât atât, ambele industrii prosperă acolo unde responsabilitatea este greu de recuperat. Escrocul operează de pe un server aflat cine știe unde, folosind o identitate furată, o fotografie furată și un număr de telefon care dispare imediat ce victima începe să pună întrebări. Politicianul operează dintr-o instituție perfect legală, cu microfon, cameră de televiziune, partid, consilieri, comunicatori și imunități politice, iar când promisiunile se dovedesc minciuni are avantajul extraordinar că poate spune că „a fost contextul”, „s-a schimbat situația economică”, „nu ne-au lăsat”, „a venit războiul”, „a venit criza”, „nu am avut majoritate” sau, soluția supremă a oricărui magician politic: „nu eu am fost la guvernare”.
În dating scam, femeia fatală dispare când îi ceri să vă întâlniți. În politica românească, politicianul dispare când îi ceri să-ți arate rezultatul promisiunilor. În ambele situații, explicația este uimitor de creativă. Numai că există o diferență esențială: victima unei escrocherii sentimentale pierde, de regulă, câteva mii de euro și o parte din încrederea în oameni; victima unei escrocherii politice pierde ani din viață, bani din taxe, oportunități, instituții, servicii publice și, uneori, chiar încrederea în ideea de societate normală.
Iar partea cea mai tristă este că escrocul de pe internet are nevoie de un profil fals pentru a păcăli un om, în timp ce politicianul nu are nevoie nici măcar de atât: își folosește propria fotografie, propriul nume și propria funcție și tot găsește milioane de oameni dispuși să creadă că, de data aceasta, promisiunea este sinceră.
Aici naivitatea devine cu adevărat o industrie.
Pentru că politicianul nu exploatează doar prostia, ci mai ales speranța prost administrată, frustrarea, nevoia de salvare, nostalgia după o lume care probabil n-a existat niciodată și dorința omului de a crede că cineva, undeva, știe soluția simplă pentru problemele complicate ale vieții. Iar când aceste slăbiciuni sunt combinate cu o doză suficientă de populism, cu câteva lozinci, un dușman imaginar și promisiunea că „noi vom pune lucrurile la locul lor”, ai deja rețeta completă pentru o escrocherie politică de succes.
De aceea, uneori, mă uit la anumite discursuri politice și am impresia că asist la o conversație de dating scam, doar că interlocutorul nu mai este o blondă inventată din Ucraina, America sau Filipine, ci un domn în costum, cu tricolorul în spate și cu o funcție importantă în stat.
Mesajul este aproape același: „Știu că ai fost dezamăgit, dar eu sunt diferit. Eu chiar te înțeleg. Eu sunt aici pentru tine. Ai încredere în mine.”
Și, exact ca în cazul escrocheriilor sentimentale, omul vrea atât de mult să creadă încât începe să ignore toate semnele evidente care îi spun că este păcălit.
Asta este, probabil, cea mai sofisticată formă de escrocherie: aceea în care victima își construiește singură argumentele pentru a nu vedea adevărul.
Escrocul doar îi oferă povestea. Victima face restul.
Iar politica știe să exploateze această slăbiciune cu o eficiență pe care orice escroc de pe internet ar putea să o invidieze.
De aceea, dacă vrem să înțelegem de ce asemenea oameni ajung să câștige alegeri, poate că nu trebuie să ne uităm numai la politicieni, ci și la piața în care aceștia operează. Pentru că într-o societate în care milioane de oameni sunt dispuși să creadă că o femeie superbă, aflată la mii de kilometri distanță, s-a îndrăgostit instantaneu de fotografia lor de profil, nu este deloc greu să găsești milioane de oameni dispuși să creadă că un politician, după douăzeci de ani de carieră, s-a trezit într-o dimineață cu revelația că trebuie să salveze poporul.
În ambele cazuri, problema nu este doar escrocul. Problema este piața naivității care îl face rentabil.
