Se spune că oamenii nu se schimbă, doar locurile se schimbă. Așa se face că, într-un grup de WhatsApp numit pompos „Întâlnire Sebeș-GF”, de către un fost comisar ajuns primar în Sebeș – jud. Alba, grup destinat să aducă laolaltă foști comisari ai Gărzii Financiare, s-a aprins un mic incendiu de orgolii. Fostul șef al Gărzii, Dragoș Rusu, a fost cel care a simțit nevoia să trimită, în prealabil, pe grup, articolul meu publicat în ”Decisiv”- citește: https://www.decisiv.ro/2025/07/29/trei-decenii-de-batjocura-institutionalizata-ostracizarea-functionarului-anaf-o-crima-impotriva-bugetului-public/, o radiografie fără menajamente a distrugerii controlului fiscal în România. Articolul nu conținea nume, nu acuza direct pe nimeni, doar expunea fapte, observații și concluzii – un tablou al degringoladei instituționale.
Și totuși… unii s-au simțit deranjați. Nu pentru că articolul ar fi fost nedrept, ci pentru că oglinda morală lovește exact unde doare: acolo unde se recunoaște cine a fost calul troian al sistemului, omul care aparent proteja instituția, dar lucra pentru interese politice și personale.
Sorin Blejnar, fost adjunct al Gărzii Financiare și fost șef al ANAF, s-a simțit vizat (sau, cel puțin, deranjat), deși moral nu avea niciun drept să comenteze despre integritate profesională. Omul care a fost condamnat pentru mită și complicitate la evaziune fiscală și care a scăpat, prin magie judiciară, de o altă condamnare pentru luare de mită, s-a înfierbântat instantaneu, ca un erou care se crede rănit de propria conștiință. Iata ce scrie: „Dragos, numele grupului este “Intalnire Sebes-GF” iar scopul acestuia este de a ne ușura conexiunea pentru intalnirea, care speram ca ne va binedispune … și nu ca sa citim articole de presa scrise de catre fostul nostru coleg Pavel Roman (indiferent daca are sau nu are dreptate)”.
În asentimentul său, alt personaj oportunist: Adrian Cucu, fost șef al Gărzii Financiare și al ONSPB, mereu abonat la funcții publice prin suport politic, fără a convinge vreodată prin profesionalism, pare să-și amintească acum de toate contrele pe care le-am avut la „Petrom” Nădlac (finalizat cu condamnarea administratorului), Dezinfecția din punctele de frontieră (finalizat cu menținerea actelor de control în instanță), Duty Free – tiruri întregi de țigarete dispărând sub protecția fratelui său, șef la Poliția de Frontieră? De fapt, ceea ce pare să-l frământe cu adevărat este faptul că încercările lui de a influența negativ controalele efectuate împreună cu el sau de subsemnatul, în favoarea evazioniștilor, s-au încheiat invariabil cu propria lui umilire profesională, dar orgoliul său nu uită și inima lui nu iartă umilința. Impostorul e încă convins că are valoare.
Și, bineînțeles, Gabriel Cărbunaru, fost adjunct al Gărzii Financiare și fost inspector general la Direcția Generală Antifraudă Fiscală, e și mai simpatic în acest tablou. Un tip orgolios, arogant, narcisist, care nu mă suporta pentru că nu eram genul pe care și-l dorea: obedient. Nu a putut bloca controalele mele la „Metro” și „Selgros” în 2012 și nu i-a ținut figura să mă facă vinovat pentru lipsa controalelor la firmele din Giurgiu, patronate de senatorul PSD Bădălau, și la firmele protejate de Garda Financiară București, manageriată de prietenul său. N-a uitat, se pare, că DIICOT a stabilit clar cine sunt vinovații: Garda Centrală, adică Cărbunaru & Co., nu eu.
Pe grupul acela imaginar de WhatsApp, dialogul, despre articolul meu, ar fi putut fi un mini-roman de absurd: „Articolul acesta e complet nefondat!” — strigă Blejnar, cu aerul unui erou rănit de propria conștiință; „Eu n-am făcut nimic greșit, deci nu văd de ce mă simt vizat” — murmura Cucu, încercând să facă haz de necazul profesional; „E absurd! Garda Centrală nu a greșit, nu noi suntem de vină, ci vremurile…” — adăuga Cărbunaru, ca și cum vremurile ar fi avut mâini să scrie rapoarte false și să permită evaziunea.
Ah, vremurile! Vremurile întotdeauna au vinovat pentru ce facem noi! Conștiință? Zero! Aroganță și narcisism? Încă la un nivel suficient pentru a se pretinde și impune ca valori ce merită respect din partea tuturor. Oare? Așa să fie?
Realitatea, oricât ar farda-o acesti oportuniști ai sistemului, care încă refuză să coboare din sferele lor închipuite, este simplă și amuzantă: acești foști șefi au avut de ales între a apăra instituția și oamenii onești sau a apăra sistemul politic care i-a pus acolo. Au ales a doua variantă, cu zâmbetul pe buze, cu obediență și aplombul celor care cred că dacă fac rău cu stil, nimeni nu-i va judeca, profitând de naivitate si servilism.
Rezultatul? Garda Financiară desființată, statut special ratat, protecție profesională inexistentă și demnitate instituțională zero. Plus, evaziunea fiscală a explodat în perioada lor, instituția s-a deprofesionalizat, a devenit apendice politic și și-a pierdut complet autoritatea publică. Ei, în schimb, au fost răsplătiți cu funcții de către mafia politică, doar „maurii” și-au făcut datoria, nu? Acesta este adevaratul lor bilanț profesional. Cartea lor de vizită.
Iar comicul situației? După ani de liniște confortabilă, văzând lumea doar în limita orizontului lor îngust, confundat cu realitatea, aceiași oameni se supără că cineva a descris faptele exact așa cum au fost, că s-a scris despre ce a fost silită să suporte instituția sub presiunea politicienilor. Nu pentru că articolul ar fi nedrept, ci pentru că adevărul există, iar oglinda morală nu iartă.
Apropo! Până acum, doar i-am amintit în treacăt și am evitat să scriu despre ei, dar acum am motive să le consacru capitole speciale, mai ales în ceea ce privește caracterul. Pentru că au fost instrumentele mizeriei imorale politice. La fel ca securitatea, au implementat politica partidelor aflate la putere, fiind întruchiparea obedienței. Însă, prin indignarea lor, s-au regăsit în postura de asasin al propriei instituții. Iar acum, prin poziția și reacțiile lor, s-au autodenunțat, că au participat la distrugerea Gărzii Financiare.
Și efectele sunt incontestabile: evaziunea fiscală a explodat la cote uriașe, iar efectul nu poate exista fără cauză. Cauza? Ei. Ei au condus structurile de prevenție și combatere a evaziunii fiscale. Din cauza lor avem miliardari de carton și baroni, respectiv o clientelă politică campioană la evaziune fiscală. Nu sunt alți vinovați. Ei sunt. Iar în activitatea mea, nu contactul cu evazioniștii a fost cel mai periculos și cel mai greu, ci relația cu șefii obedienți. Ei au fost adevăratul pericol, și cu ei am avut cele mai multe războaie.
Lipsiti de rușine, așa cum sunt toți impostorii și oportuniștii, nu i-a deranjat că au distrus o instituție. Îi deranjează că cineva își amintește. Pentru ei, memoria selectivă e o artă, nu un deranj și un prilej de „mea culpa”. Pentru noi, pentru cititori și pentru istorie, este doar… trist de amuzant, un spectacol de orgolii dezumflate și ciudățenii morale, în care caii troieni din interior nu pot suporta că li se oglindește propriul trecut.
