În ultimii ani a devenit aproape o modă morală să ni se spună, pe un ton solemn și ușor sentimental: „Nu mai judecați pe nimeni. Nimeni nu este perfect. Toți greșim.”
Afirmația pare profundă, aproape evanghelică, și are avantajul că sună atât de blând încât nimeni nu mai îndrăznește să o contrazică. Cine ar avea curajul să se ridice împotriva toleranței, a compasiunii și a înțelegerii pentru slăbiciunile umane?
Problema este că această filozofie, dacă este dusă până la capăt, produce un rezultat curios: o lume în care nimeni nu mai are voie să spună că ceva este greșit.
Logica ei este simplă și seducătoare: dacă toți suntem imperfecți, nimeni nu are dreptul să judece pe altcineva. Dacă fiecare om are propriile drame, atunci orice comportament trebuie privit cu înțelegere. Dacă fiecare își poartă crucea, atunci nimeni nu mai are dreptul să spună că acea cruce a fost aleasă prost sau purtată în mod iresponsabil.
Dusă la capăt, această idee ar trebui aplicată peste tot.
De pildă, când cineva fură, nu ar trebui să-l judecăm — poate are drame personale.
Când un politician minte sau fură miliarde, ar trebui să ne abținem de la critici — fiecare are alegerile lui.
Când cineva face rău altora, ar trebui să spunem doar cu înțelepciune: „nu e treaba noastră să judecăm.”
În acest punct, toleranța devine un paradox: în numele bunătății, abolim responsabilitatea.
Desigur, există un sâmbure de adevăr în această predică modernă. Judecata făcută cu aroganță, cu ură sau cu satisfacția de a-l umili pe celălalt este într-adevăr o formă de mică ticăloșie morală. Dar soluția nu este abolirea judecății, ci temperarea ei prin luciditate și modestie.
Pentru că trebuie spus un lucru simplu: o societate fără judecată morală nu poate exista.
Întreaga noastră civilizație este construită tocmai pe capacitatea de a evalua faptele: unele sunt bune, altele sunt rele; unele sunt acceptabile, altele sunt condamnabile. Legea, justiția, responsabilitatea publică — toate se bazează pe această judecată.
Dacă nimeni nu mai are dreptul să judece, atunci dispare și diferența dintre eroare și abuz, dintre slăbiciune și ticăloșie, dintre greșeală și corupție.
Și astfel apare o formă nouă de moralitate, foarte comodă: fiecare face ce vrea, iar restul lumii este obligată să tacă, ca să nu pară lipsită de toleranță.
În realitate, maturitatea morală nu înseamnă să nu mai judeci nimic.
Înseamnă să judeci faptele fără a-ți aroga superioritatea absolută asupra oamenilor.
Pentru că oamenii pot fi înțeleși, iertați sau compătimiți.
Dar faptele lor nu pot fi scoase din orice criteriu moral fără a transforma societatea într-o simplă adunare de egoisme tolerante.
Iar o lume în care nimeni nu mai judecă nimic nu devine mai bună.
Devine doar mai indiferentă.
