Există o formă de suferință care nu ține nici de eșec personal, nici de pierderi materiale. Este umilința morală trăită de omul care constată, lucid și repetat, că trăiește într-o societate în care valoarea, munca și competența nu mai reprezintă criterii decisive de reușită. O societate în care concurența este adesea formală, iar impostura tinde să devină un mecanism funcțional, nu o abatere. Nu formulez judecăți de condamnare. Constat și semnalez.
Am afirmat deja că trăim într-o generație profund marcată de un materialism reductiv, pentru care sensul existenței se concentrează asupra funcțiilor, pozițiilor și beneficiilor materiale. Acestea devin, în mod simbolic, finalitatea supremă. Impostura însă nu se autosusține. Pentru a deveni sistemică, ea are nevoie de instrumente de putere și de mecanisme de transmitere socială.
În perioada comunistă, aceste instrumente erau bine definite: activiștii de partid, Securitatea, Miliția și Justiția. În prezent, denumirile instituționale sunt altele, însă structura de fond a rămas comparabilă: clasa politică, serviciile de informații, poliția și magistratura. Diferența este una de formă și discurs public, nu neapărat de funcționalitate profundă.
Un aspect insuficient analizat este influența acestor structuri asupra educației generațiilor. Ce repere morale se transmit în familiile celor care au ocupat sau ocupă poziții privilegiate în sistem? Ce tip de raportare la reguli, competiție și responsabilitate publică este interiorizat de copiii celor care au beneficiat constant de protecție instituțională sau de capital relațional?
Un copil crescut într-un mediu în care accesul la oportunități este facilitat de relații, iar regulile sunt percepute ca fiind selective, nu universale, nu interiorizează rușinea ca mecanism moral. El nu învață competiția reală, ci evitarea ei; nu valoarea muncii, ci eficiența influenței; nu responsabilitatea, ci protecția. Într-un asemenea cadru, caracterul nu este format axiologic, ci adaptativ.
Pentru a înțelege funcționarea acestui mecanism, nu este necesară o construcție teoretică abstractă. Un caz concret, documentat prin acte oficiale și hotărâri judecătorești, este suficient pentru a ilustra continuitatea imposturii și absența rușinii instituționale.
Nicolae Țăran, profesor la Universitatea de Vest din Timișoara, mi-a fost asistent universitar. Nu s-a remarcat, din perspectiva mea personală, prin excelență profesională sau academică. A părut mai degrabă un cadru universitar mediocru, preocupat de afirmare prin poziționări conjuncturale. Aceasta este o apreciere subiectivă, rezultată din experiența directă în mediul universitar, nu o constatare oficială.
Fiul său, Țăran Alexandru, absolvent al aceleiași facultăți unde tatăl ajunsese între timp lector, nu s-a remarcat prin educație. Se căsătorește însă cu fiica unei familii în care ambii părinți au activat în structuri ale statului: tatăl – ofițer la servicii interne în cadrul SRI Timiș, mama – subofițer în zona IT a SRI. Fata este, de asemenea, absolventă de Științe Economice.
Ulterior absolvirii studiilor, ambii ajung angajați ai ANAF, în cadrul activității de inspecție fiscală. Fără a afirma existența sau inexistența unui trafic de influență – aspect care nu a fost stabilit prin hotărâri judecătorești – este legitim să existe o suspiciune rezonabilă, în contextul notorietății fenomenului de nepotism din administrația publică, cu privire la mecanismele de acces în astfel de structuri sensibile. Sa n-ai experiență și să aterizezi, direct, în structura de inspecție fiscală, e cel puțin discutabil ca practică din punct de vedere al competenței. Și întrebările în acest sens sunt legitime. De ce ei și nu alții, mult mai merituoși? Cât de corectă a fost selecția?
În anul 2016, Țăran Alexandru este implicat într-un control fiscal în urma căruia o societate comercială beneficiază de o rambursare de aproape un milion de lei, fundamentată pe operațiuni fictive. Potrivit actelor de urmărire penală și hotărârilor instanței de fond, fapta a fost probată, iar mita reținută a depășit suma de 275.000 de lei (peste 50.000 euro, adică salariul unui inspector fiscal pe vreo patru ani). Pentru disimularea fluxurilor financiare, în schema analizată de anchetatori au apărut și firme aparținând unor membri ai familiei. Tatăl, adică profesorul universitar si soacra, adică soția ofiterului SRI.
Faptele sunt descoperite în perioada 2016–2017 și intră în instrumentarea DNA Timișoara. Procedura penală, din motive cel puțin bizare, se desfășoară pe o durată îndelungată, dosarul fiind trimis în judecată abia în 2023. La 1 iulie 2025, Tribunalul Timiș îl condamnă pe Țăran Alexandru la 4 ani și 6 luni de închisoare pentru luare de mită, constatând totodată intervenția prescripției pentru infracțiunea de spălare a banilor. La 8 decembrie 2025, Curtea de Apel Timișoara constată intervenția prescripției și pentru infracțiunea de luare de mită, fără a nega existența materială a faptei, ci exclusiv imposibilitatea angajării răspunderii penale.
Din punct de vedere formal, soluțiile sunt legale. Din perspectivă instituțională însă, ele reflectă un eșec (devenit o regulă) al capacității statului de a sancționa într-un termen rezonabil o faptă de corupție constatată de instanță. Contextul familial și instituțional al persoanei în cauză este un element de interes public legitim, fără a fi, în sine, o probă de influență nelegală.
Ulterior, în februarie 2026, printr-o decizie administrativă a conducerii ANAF (emisă sub semnatura directorului general Mircea Călin și a șefei serveviciului juridic, Iușan Delia), Țăran Alexandru este reangajat în cadrul instituției, la activitatea de inspecție fiscala, exact unde a savarsit fapta. Justificarea formală a deciziei se întemeiază pe hotărârile instanței. Acestea însă nu statuează asupra compatibilității morale sau de integritate cu funcția exercitată, ci exclusiv asupra răspunderii penale. De ce și ce a determinat graba reangajării și lipsa opoziției ANAF la o astfel de cerere? O întrebare al cărei răspuns ar trebui să-l ofere ANAF opiniei publice.
Pentru că, în acest punct, discuția depășește sfera dreptului și intră în cea a eticii instituționale. O instituție publică are nu doar obligația legalității formale, ci și responsabilitatea de a proteja credibilitatea funcției publice. Reintegrarea într-o funcție de control fiscal a unei persoane față de care instanța de fond a constatat săvârșirea unei fapte de luare de mită ridică, în mod legitim, întrebări privind standardele de integritate aplicate. Ca să nu mai vorbim de imaginea instituției în asemenea situație.
De asemenea, este legitim să se solicite clarificări din partea structurilor interne de integritate ale ANAF, precum și să se ridice întrebări privind durata excesivă a procedurilor judiciare într-un dosar de corupție. Aceste demersuri nu reprezintă acuzații, ci exercițiul firesc al interesului public într-un stat de drept. E prea evident că nu e vorba nici de respectarea procedurilor nici de coincidențe, nici de decență, ci de cu totul altceva.
Din această perspectivă, cazul analizat nu poate fi redus la un incident izolat. El indică un model de funcționare instituțională în care nepotismul, protecția informală și absența asumării morale coexistă și se perpetuează. Impostura nu este sancționată reputațional, ci reintegrată administrativ, fără o evaluare transparentă a impactului asupra încrederii publice.
Tăcerea ca formă de complicitate
În fața unor asemenea situații, tăcerea nu mai poate fi calificată drept neutralitate. Cine crede că e o soluție, de fapt își justifică frica și lașitatea. În acest caz ea devine, obiectiv, o formă de complicitate pasivă la perpetuarea imposturii. A nu problematiza public astfel de cazuri, a le trata ca simple „episoade administrative” sau a le acoperi sub pretextul legalității formale înseamnă a accepta, implicit, substituirea valorilor morale cu aranjamentele de conveniență. Înseamnă a accepta prostituția morală ca normalitate.
O societate în care cei care cunosc mecanismele reale ale puterii aleg să tacă nu se protejează de conflict, ci se condamnă la degradare lentă. Tăcerea repetată legitimează abuzul, normalizează nepotismul și transformă excepția în regulă. Încurajează astfel de practici și da incredere celor ce profită. În timp, această complicitate difuză produce nu doar injustiție instituțională, ci și o formă de suferință socială cronică: sentimentul inutilității muncii oneste, al inutilității competenței și al inutilității demnității personale.
Mai grav, efectele nu se opresc la generația prezentă. Ele se transferă asupra copiilor, care cresc într-un mediu în care li se transmite, implicit, că rușinea este o slăbiciune, că meritul este opțional și că succesul aparține celor care se conectează la rețelele potrivite. În acest sens, tăcerea de azi devine condamnarea de mâine a viitorului lor. Așa contribuim la degradarea morală a întregii societăți.
Unii ar putea spune că nu am dreptul moral să fac astfel de observații, că am lucrat în ANAF. Serios? Cine poate demonstra că am folosit relații sau trafic de influență pentru a-mi construi cariera. Semnalarea derapajelor instituționale nu este un act de ostilitate față de instituție, ci un gest de loialitate față de statul de drept. Este o chestiune de decență și onoare. Mi-am dedicat viața unei cauze pe care am considerat-o nobilă, mi-am îndeplinit atribuțiile cu responsabilitate și fără favoritisme. Critica argumentată, bazată pe fapte constatate și formulată în limitele legii, nu subminează instituțiile, ci contribuie la sănătatea democratică a acestora.
Cancerul societății: impostura transmisă și tolerată
Cancerul real al societății românești nu este vizibil doar în corupția punctuală, ci în impostura sistemică transmisă și perpetuată prin rețelele de influență familiale. Când părinții cu poziții privilegiate în instituții publice facilitează accesul copiilor lor, promovează impostura și validează prin acest mecanism comportamente care ar trebui sancționate, ei nu transmit doar oportunități – transmit un model moral erodat.
A tolera, a suporta sau a ascunde asemenea practici nu mai este o simplă indiferență. Ea devine complicitate la impostură, cu efecte directe asupra viitorului copiilor care muncesc cinstit, care au valoare și care merită ca meritul și efortul lor să fie recunoscute. În aceste condiții, fiecare act de ascundere sau ignorare contribuie la degradarea sistemică a administrației și la anihilarea speranței celor care respectă legea și competiția loială.
Concluzie
Atâta vreme cât asemenea situații sunt posibile și gestionate în acest mod, declarațiile publice ale conducerii ANAF și ale Ministerului Finanțelor privind integritatea, reforma și combaterea evaziunii fiscale rămân simple enunțuri declarative, fără corespondență instituțională reală.
Un stat care invocă exclusiv legalitatea formală pentru a evita asumarea responsabilității morale nu combate impostura. O administrează.
O societate care tace în fața imposturii nu este neutră. Este parte din mecanismul care o reproduce.
Iar o societate fără rușine, care își educă generațiile în spiritul protecției și al tupeului, nu își pierde viitorul printr-o catastrofă bruscă, ci printr-o uzură lentă, continuă și perfect legală.
