Am întâlnit, în activitatea mea profesională, suficiente anomalii cât să nu mă mai mire aproape nimic. De la exploatarea viciilor de către Securitate — practică standardizată, aplicată cu rigoare de manual — la traficul de influență de tip comunist, și până la ascensiunile fulgerătoare ale unor nulități morale și intelectuale, azi, propulsate în funcții în care, într-un sistem al competenței, nu ar fi fost acceptate nici măcar ca personal auxiliar, am văzut tot ce se putea vedea, încât, ca exemple, aș putea scrie romane.
Am văzut inteligență morală, discretă, care nu se impunea prin zgomot, ci prin gravitate. Am văzut inteligență diabolică, lipsită de empatie, funcțională doar în logica dominației. Am văzut viclenie care depășea inteligența și arivism hrănit din șantaj, frică și dependență. O întreagă antropologie a degradării instituționale.
Dar ceea ce a urmat după decembrie 1989 a depășit orice tipar cunoscut.
Nu a fost o tranziție ordonată, ci o prăbușire a cadrului de sens. Începând cu 17 decembrie 1989, lumea nu s-a reformat; s-a surpat. A dispărut azimutul, nu doar al instituțiilor, ci al conștiinței. Limitele au fost abolite înainte de a fi înțelese. Concurența a fost proclamată înainte de a fi internalizată. Libertatea a fost confundată cu lipsa oricărei responsabilități.
Hannah Arendt avertiza că răul radical nu se naște neapărat din monstruozitate, ci din golirea individului de gândire morală „Banalitatea răului” nu presupune demoni excepționali, ci oameni obișnuiți care renunță să mai judece. Tranziția românească a creat exact acest tip uman: individul care execută, se adaptează, se descurcă, fără să mai distingă între permis și legitim, între legal și just.
În haosul post-totalitar, regulile nu au fost înlocuite cu altele mai bune, ci cu o junglă de oportunități. Vestul Sălbatic nu ca mit fondator al libertății, ci ca model de pradă. Cine apucă primul câștigă. Cine are scrupule pierde. Cine întreabă „de ce?” devine suspect.
Erich Fromm ar fi recunoscut imediat mecanismul: fuga de libertate. Eliberat de constrângerile vechi, individul nu a devenit autonom, ci anxios. Iar anxietatea a fost rezolvată prin conformism oportunist și supunere față de noile ierarhii informale. Libertatea fără structură morală a produs nu cetățeni, ci adaptați — indivizi care supraviețuiesc prin mimetism și cinism.
Cel mai greu nu a fost să rămâi în picioare. Cel mai greu a fost să rămâi cu conștiință.
În această lume, „a putea și a nu vrea” — semn clasic de caracter — a devenit dovadă de inadecvare. Concurența nu s-a mutat spre valoare, ci spre acces la pradă. Nu cine muncește mai bine, ci cine fură mai eficient. Nu cine creează, ci cine capturează.
Privită de la distanță, această societate nu mai seamănă cu un organism viu, ci cu o mlaștină morală. Din ea ies indivizi care cred că au reușit, dar care nu sunt decât schelete funcționale, golite de substanță umană. Jung ar fi vorbit aici despre posesia de către Umbră: partea reprimată, primitivă, care, odată eliberată de normă, preia controlul și se prezintă drept realism, inteligență, maturitate.
Produsul tranziției este, astfel, personajul dezumanizat. Nu este neapărat violent, ci indiferent. Nu este neapărat ignorant, ci dezangajat moral. Trăiește pentru a consuma, nu pentru a construi. Își justifică orice compromis printr-un discurs despre „cum merge lumea”. Confundă frivolitatea cu eleganța, instinctul cu rafinamentul, lipsa de scrupule cu inteligența.
Aceasta este comico-tragedia unei societăți care, de peste trei decenii, caută direcția, dar refuză busola.
Final – singura formă de rezistență
Într-o asemenea lume, rezistența nu mai este spectaculoasă. Nu se face cu lozinci, nici cu eroisme tardive. Nu se face nici măcar cu revoltă zgomotoasă, pentru că zgomotul este deja parte din mecanism.
Singura formă autentică de rezistență este refuzul de a deveni asemenea lor. Refuzul de a confunda adaptarea cu ticăloșia. Refuzul de a transforma supraviețuirea într-o scuză morală. Refuzul de a trăi fără rușine, chiar atunci când rușinea pare desuetă.
A rămâne om într-o lume dezumanizată nu este un gest minor. Este un act de insubordonare ontologică. Este forma tăcută prin care îi spui epocii că nu te-a cucerit.
Poate că nu vei câștiga funcții.
Poate că nu vei fi aplaudat.
Poate că vei rămâne, adesea, pe margine.
Dar vei rămâne întreg.
Iar într-o vreme în care totul se tranzacționează, a rămâne întreg este ultimul lux și singura victorie reală.
