Principalul obiectiv al comunismului nu a fost doar confiscarea proprietății sau monopolizarea puterii politice, ci distrugerea conștiinței morale umane și înfrângerea oricărei forme de rezistență interioară. A vizat anihilarea gândirii critice, a reflecției autonome, a oricărei forme de luciditate – fie ea morală, filosofică sau spirituală – care putea funcționa ca anticorp împotriva ideologiei.
Această mutilare nu s-a realizat exclusiv prin așa-zisa „reeducare” din închisori și lagăre de muncă, adică prin exterminare fizică și psihică directă. Ea a fost mult mai eficientă și mai perversă în sistemul de educație, în structura socială și în mecanismele de promovare publică, unde impostura a fost ridicată la rang de virtute, iar orice valoare morală autentică a fost subordonată obedienței ideologice.
Omul moral – cel capabil să discearnă adevărul, să simtă falsul și să refuze minciuna – a fost supus unei umilințe continue. Nu doar marginalizat, ci forțat să trăiască într-un supliciu zilnic: acela de a accepta pseudo-adevărurile comuniste, construite pe minciună și impostură, ca adevăruri oficiale. Nu i se cerea doar tăcerea, ci complicitatea interioară.
Gulagul comunist nu a fost limitat la zidurile închisorilor, la lagărele de muncă sau la centrele de „reeducare”. El a cuprins, treptat, întreaga societate, care s-a transformat într-un ghetou uriaș, difuz, în care supraviețuirea nu mai depindea de merit, adevăr sau caracter, ci de acceptarea regulilor unei autocratii impuse de mediocritate. În acest univers inversat, nu valoarea era periculoasă, ci verticalitatea.
Demagogia și populismul nu au fost simple instrumente de propagandă ale comunismului, ci structura sa intimă, seva ideologică prin care doctrina a fost inoculată întregii societăți. Ele au funcționat asemenea unui virus lent, dar persistent, care nu ataca frontal inteligența, ci conștiința morală, pervertind criteriile după care omul distinge binele de rău, adevărul de minciună, meritul de impostură.
Populismul a fluturat promisiunea egalității și a dreptății sociale, dar a livrat uniformizarea prin mediocritate și anularea responsabilității individuale. Demagogia a vorbit obsesiv despre „popor”, însă a transformat individul într-o masă amorfă, manipulabilă, lipsită de gândire proprie. Sub pretextul reprezentării colective, s-a produs dizolvarea conștiinței personale: nu mai conta ce gândești, ci ce repeți; nu mai conta ce ești, ci cât de fidel mimezi loialitatea.
Prin această inginerie morală, comunismul a reușit ceva mult mai grav decât represiunea fizică: a alterat reflexele morale ale societății. Minciuna repetată a devenit adevăr acceptabil, compromisul – strategie de supraviețuire, iar lașitatea – virtute socială. Demagogia a oferit justificări, populismul a oferit confort psihologic, iar împreună au construit o lume în care impostura nu mai era percepută ca viciu, ci ca adaptare inteligentă.
Astfel, conștiința morală a fost nu doar intimidată, ci sedusă și dezarmată. Omul nu mai era constrâns să creadă; era convins să se autojustifice. Iar în momentul în care minciuna devine acceptată „pentru binele comun”, victoria ideologică este deplină: nu mai e nevoie de gardieni, pentru că fiecare ajunge să-și fie propriul supraveghetor.
Așa ne-a găsit anul 1990: o societate profund virusată de demagogie și populism, o generație incapabilă să se debaraseze rapid de ideologia și reflexele mentale ale comunismului. Căderea regimului nu a însemnat o eliberare morală, ci doar o schimbare de decor. Structurile vizibile s-au prăbușit, însă structura de adâncime a gândirii a rămas, în mare parte, intactă.
Pentru cei care își păstraseră conștiința morală și credeau în meritocrație, calvarul nu s-a încheiat în decembrie 1989. Dimpotrivă, gulagul s-a rafinat. A devenit mai difuz, mai greu de identificat, dar la fel de eficient. Umilința nu mai era impusă prin teroare directă, ci prin marginalizare, dispreț instituțional și presiunea permanentă a imposturii ridicate la rang de normalitate.
Sistemul s-a schimbat doar formal, nu și în esență. În locul activistului de partid a apărut oportunistul versatil; în locul loialității ideologice – loialitatea de rețea; în locul dogmei explicite – demagogia reciclabilă. Pentru omul onest, vertical și competent, spațiul public a rămas ostil. I se cerea, în continuare, adaptare prin compromis, nu afirmare prin valoare.
În acest context, alternativele reale au fost puține și dureroase. Exilul – o formă de salvare individuală, dar și o amputare colectivă. Sau „privatizarea” propriei existențe: retragerea din viața publică, refugierea în profesie, în familie, în tăcere. O soluție de supraviețuire, nu de victorie. Astfel, tranziția a prelungit suferința celor care refuzaseră minciuna, confirmând un adevăr amar: regimurile pot cădea, dar mentalitățile, odată deformate, supraviețuiesc generații.
Asta a fost ceea ce a trebuit să îndur timp de peste trei decenii și jumătate: impostura mediocrității, care a continuat să domine societatea și după prăbușirea oficială a comunismului. O dominație obositoare, sufocantă, care mi-a erodat treptat energia și mi-a indus un sentiment de frustrare cronică, greu de explicat celor care nu au trăit zilnic sub presiunea falsului ridicat la rang de normă.
Pentru a supraviețui – pentru că nu am ales nici calea exilului, nici pe cea a „privatizării” totale a existenței – am fost obligat, timp de 36 de ani, să suport presiunea mediocrității și, uneori, să mă supun formal ei. Nu din convingere, ci din instinct de conservare. A fost o formă de adaptare dureroasă, nu o capitulare morală.
Astăzi, privind în urmă, mă surprind pe mine însumi întrebându-mă cum am reușit să rezist. Cum am putut traversa atâta timp un mediu ostil valorii, lucidității și decenței, fără să mă frâng definitiv. Și, mai ales, nu știu cum să mă cataloghez după atâția ani de umilință administrată sistematic de zecile de psihopați postcomuniști care au gravitat în jurul meu – indivizi adaptați perfect la un sistem bolnav, dar incapabili de orice verticalitate morală.
Poate că singura definiție onestă nu este una psihologică, ci morală: am rămas în picioare într-o lume construită să te oblige să îngenunchezi. Iar faptul că oboseala și revolta au lăsat urme nu este un semn de slăbiciune, ci dovada că nu m-am contaminat complet.
Privind acum înapoi, înțeleg că onestitatea nu a fost pentru mine o virtute recompensată, ci o povară asumată. A avut un cost real, măsurabil: uzură psihică, singurătate profesională, marginalizare și un permanent sentiment de nepotrivire într-o lume care recompensa adaptabilitatea morală, nu caracterul. Nu am fost pedepsit pentru incompetență, ci pentru refuzul de a mă adapta minciunii.
Am plătit acest preț nu o dată, ci zilnic, timp de zeci de ani. De fiecare dată când am ales să spun adevărul în loc să-l cosmetizez, de fiecare dată când am refuzat să legitimez impostura, am fost sancționat subtil: prin tăcere, prin excludere, prin ironie, prin dispreț mascat. Nu cu bastonul, ci cu procedura. Nu cu amenințarea, ci cu „normalitatea” unui sistem strâmb.
Aceasta este, în fond, confesiunea mea: am rămas onest într-o societate care a făcut din compromis regula de supraviețuire. Nu pentru că aș fi fost mai curajos decât alții, ci pentru că nu am fost capabil să trăiesc altfel fără să mă anulez pe mine însumi. Am suportat umilința, frustrarea, oboseala, nu din eroism, ci dintr-un instinct moral elementar: acela de a nu-mi trăda propria conștiință.
Dacă există o lecție în această experiență, ea nu este una triumfalistă. Onestitatea nu te face învingător într-o lume bolnavă; te face rezistent. Te obligă să mergi mai departe fără aplauze, fără protecție, uneori fără sens imediat. Dar îți lasă intact ceva esențial: capacitatea de a te privi în oglindă fără rușine.
Aceasta este, poate, singura mea victorie. Nu una socială, nu una materială, ci una interioară. Iar dacă această confesiune are vreo valoare, ea stă tocmai în faptul că nu cere compasiune, ci înțelegere: onestitatea nu a salvat lumea în care am trăit, dar m-a salvat pe mine de la a deveni parte din minciuna ei.
