Iluzia reformei și mecanica oligarhică a puterii. Bolojan între Machiavelli, Pareto și Michels
Niccolò Machiavelli avertiza, cu cinism lucid, că puterea nu se menține prin virtute, ci prin aparența ei. Nu prin dreptate, ci prin administrarea percepției. În acest cadru trebuie citit fenomenul Ilie Bolojan și ceea ce este prezentat drept „reformă” în România de astăzi.
Ascultându-l pe Dragoș Pătraru explicând majorarea brutală a taxelor și impozitelor impuse populației, nu poți să nu remarci simplitatea cu care este devoalat ceea ce, în limbaj popular, se numește „joc de gleznă”. În limbaj politic însă, este vorba despre transferul sistematic al costurilor jafului bugetar din perioada Ciucă–Ciolacu către cei lipsiți de putere: populația activă, mediul privat, salariații și pensionarii fără privilegii.
Aici se află miezul problemei. Și aici începe filosofia puterii.
Reformatorul ca mască a sistemului
Vilfredo Pareto explica faptul că istoria politică nu este o succesiune de reforme reale, ci o rotație a elitelor, în care noii veniți preiau limbajul moral al schimbării pentru a conserva, de fapt, structura de putere existentă. În această cheie, Ilie Bolojan nu este un accident fericit și nici un reformator blocat de context. Este, dimpotrivă, expresia perfectă a elitei „vulpilor”, descrise de Pareto: tehnocrate, raționale, aparent austere, dar profund adaptate menținerii ordinii oligarhice.
Bolojan apare exact atunci când sistemul are nevoie de timp. Nu de reformă. De timp.
Timp pentru a securiza furturile anterioare.
Timp pentru a evita implozia bugetară.
Timp pentru a transfera nota de plată către cei care nu pot riposta.
Aceasta nu este o deviație de la regulă. Este regula însăși.
Teatrul politic și consensul oligarchic
Robert Michels formula, la începutul secolului XX, celebra „lege de fier a oligarhiei”: orice organizație, indiferent cât de democratică se proclamă, ajunge inevitabil să fie controlată de o elită restrânsă, interesată exclusiv de propria conservare.
Exact acest mecanism îl vedem astăzi.
Când vine vorba de majorări de taxe, impozite, TVA sau accize, teatrul politic este impecabil. PSD mimează opoziția și empatia socială. PNL invocă responsabilitatea. USR se pierde în detalii tehnice. UDMR și minoritățile votează disciplinat.
În fața camerelor — conflict.
În Parlament — consens total.
Fără abțineri. Fără fisuri. Fără rușine.
Aceasta nu este o coincidență, ci funcționarea normală a oligarhiei. Pentru Michels, diferențele ideologice sunt irelevante atunci când este vorba despre interesele fundamentale ale elitei conducătoare. Ele dispar instantaneu în fața pericolului real: pierderea accesului la resurse.
În schimb, când discuția ajunge la sinecurism, pensii speciale, agenții inutile sau programe de investiții folosite ca mecanisme de drenare a banului public, sistemul se blochează. Brusc apar obstacolele juridice, constituționale, procedurale. Nu e momentul. Nu există consens. Nu e stabilitate.
Aici se destramă definitiv mitul reformatorului.
Rolul real: câștigarea timpului
Ilie Bolojan știe foarte bine că nu poate demonta mafia clientelară. Experiența sa administrativă îl face perfect conștient de limite. Știe că nu poate atinge pensiile speciale. Știe că nu poate destructura rețelele de partid care trăiesc exclusiv din contracte cu statul. Și tocmai de aceea nu încearcă cu adevărat.
Machiavelli ar fi recunoscut imediat situația: un conducător care pare virtuos, dar acționează strict în limitele permise de sistemul care l-a produs. Bolojan nu joacă niciodată cu mandatul pe masă. Pentru că mandatul nu este al lui. Este al sistemului.
Rolul său nu este să reformeze, ci să amortizeze șocul social. Să devină paratrăsnetul furiei publice. Să transforme nemulțumirea în răbdare. Sărăcirea în „necesitate”.
„Nu e momentul” – propoziția-cheie a oligarhiei
Momentul definitoriu al demascării sale a venit atunci când a fost întrebat dacă va cere anchete privind alocarea discreționară a celor aproximativ 65 de miliarde de lei din fondul de rezervă al guvernului Ciolacu. Răspunsul: „nu e momentul”.
Aceasta este fraza-simbol a puterii oligarhice. Tradusă din limbaj politic, ea înseamnă: nu acum, pentru că ar destabiliza rețeaua. Bolojan avea toate instrumentele instituționale pentru a demonstra că acei bani au fost cheltuiți în interes privat și politic. Ar fi putut decapita o grupare care a devalizat bugetul de stat la scară istorică. A ales să nu o facă.
Nu din prudență. Ci din loialitate față de mecanism.
Finalul previzibil: sacrificiul controlat
Mandatul său este unul de tranziție. Un intermezzo. Un tampon. Finalul este deja scris: va pleca drept lider „dezamăgit”, „sacrificat”, „neînțeles”. Exact cum descria Machiavelli soarta servitorului util, dar devenit inutil după îndeplinirea misiunii.
„Maurul și-a făcut datoria.”
Și, conform regulii, maurul poate pleca.
Populația va rămâne mai săracă. Mafia sinecurilor va rămâne intactă. Contractele cu dedicație vor continua. Iar sistemul va fi, încă o dată, salvat.
Concluzie: nu e eșec, e funcționare normal
Ilie Bolojan nu este un eșec al reformei. Este dovada că reforma nu este permisă. Nu pentru că oamenii sunt slabi, ci pentru că sistemul este construit exact pentru a neutraliza orice tentativă reală de schimbare.
De aceea nu cred în buna lui credință. Nu pentru că ar fi incompetent, ci pentru că este perfect adaptat rolului. Un actor disciplinat, rațional, moralizator în discurs și profund imoral în efecte. Un produs tipic al oligarhiei moderne.
Restul este retorică.
Iar retorica, într-o societate administrată oligarhic, este doar zgomot de fond.
