Lecturând ce se propagă astăzi pe rețelele sociale, nu pot să nu confirm observația lui Umberto Eco: „Rețelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau doar la bar, după un pahar de vin, fără a dăuna colectivității. Erau imediat puși la punct. Astăzi au același drept la cuvânt ca un laureat al Premiului Nobel. Este invazia imbecililor. Televiziunea a promovat idiotul satului, față de care spectatorul se simțea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului la rang de purtător de adevăr.”
Această observație nu este doar o glumă amară: este radiografia perfectă a unui fenomen structural care afectează nu doar spațiul virtual, ci întreaga societate. Prostia nu mai este restrânsă la marginea satului sau la o discuție de bar; ea a intrat în instituții, în școli, în administrație și, mai grav, în politică.
Degradarea spațiului public, prin această invazie a imbecililor, este direct legată de criza educației. Educația, cel puțin în varianta ei europeană și occidentală, presupune gândire critică, capacitate de discernământ și respect pentru adevăr. În România contemporană, însă, educația a fost sacrificată pe altarul diplomei facile, al imposturii și al clientelismului politic. Universități fantomă, diplome cumpărate, profesori mediocri și politici educaționale de tip „cantitativ” au produs cetățeni convinși de propria înțelepciune, incapabili însă de reflecție.
În acest context, apariția si continuitatea unor formațiuni politice precum PSD și AUR nu este un accident, ci un efect direct al prostiei generalizate. Ele sunt expresia unei mase electorale care confundă emoția cu rațiunea, care se lasă manipulată de promisiuni superficiale, de populism și de resentiment. PSD și AUR sunt, așadar, manifestări politice ale aceleiași boli sociale: convingerea neclintită că opiniile proprii sunt corecte, în ciuda evidențelor, și că adevărul este relativ, modelabil de propagandă și de impresii personale.
În mod paradoxal, această masă de „idioți sociali” nu doar că se exprimă fără discernământ, dar revendică și autoritate morală. Spațiul public devine astfel un câmp de bătălie al ignoranței, în care adevărul și competența sunt marginalizate, iar vulgaritatea, frustrarea și prostia sunt premiate cu vizibilitate și influență.
Problema este că această degradare nu mai afectează doar politica: afectează cultura, economia, relațiile sociale. Prostia generalizată nu se mai ascunde; ea dictează norme, promovează incompetenți și votează lideri care cultivă diviziunea și resentimentul. În lipsa unui antidot real – educația autentică, gândirea critică, responsabilitatea civică – România riscă să rămână prizoniera acestui cerc vicios.
În concluzie, degradarea spațiului public și criza educației sunt două fețe ale aceleiași monede. Prostia, eliberată și afirmată cu mândrie, nu mai este doar o imperfecțiune individuală, ci o forță socială și politică. PSD și AUR sunt doar cele mai vizibile manifestări ale acestei realități: partide ale prostiei, ale fricii, ale resentimentului. Și, până când educația nu va redeveni un pilon real al societății, această boală – și efectele ei politice – nu vor dispărea.
