Se apropie decembrie, luna în care ar fi trebuit să ne amintim că am câștigat libertatea cu prețul vieților omenești. Și totuși, în 2025, România tremură din nou — nu doar de frig, ci de frică. Frica aceea care nu mai vine din dictatură, dar care s-a strecurat, încet și perfid, în instituții, în birouri, în școli, în redacții, în casele noastre.
Libertatea de a vorbi, câștigată acum 35 de ani, alunecă la vale cu o viteză uimitoare. O atmosferă sufocantă acoperă societatea, o ceață în care nu se mai distinge nimic: nici adevărul, nici dreptatea, nici curajul. Se vede doar tăcerea — o tăcere apăsătoare, vinovată, înspăimântată.
Tot mai mulți români își mușcă limba ca să nu supere pe „cine trebuie”. Cine nu a trăit, în ultimele luni, momentul acela absurd în care spui ceva firesc și logic, iar în jur oamenii se uită în pământ, se fac că nu aud, de teamă să nu fie asociați cu „gândirea liberă”? De ce tăcem când simțim la fel? Răspunsul e simplu și rușinos: frica a devenit politică de stat.
Frica de a nu fi chemat „la ordine”.
Frica de a nu-ți pierde locul de muncă.
Frica de superiorii puși politic.
Frica de cei de la putere, care controlează instituții, bugete, destine.
Și mai grav: frica de a nu deranja un sistem în care opoziția a dispărut aproape complet. Partidele noi, create peste noapte, s-au vândut deja, au fost „aliniate”, cumpărate sau intimidate. Puternicii zilei au reușit performanța să transforme politica într-o colecție de marionete.
Am citit de curând o expresie care descrie perfect realitatea anului 2025:
„Persoane de unică folosință – cei chemați să șteargă mizeriile celor puternici.”
Acești oameni sunt legiuni. Tac, se supun, se gudură. Speră să-și păstreze privilegiile mărunte, dar nu înțeleg că sunt piese de schimb. De îndată ce nu mai sunt utili, vor fi aruncați fără nicio ezitare.
În tot acest timp, societatea geme sub taxe, sub incompetenta autorităților, sub minciuni repetate până la sațietate. Oamenii sunt tot mai triști, tot mai dezamăgiți, tot mai prizonieri într-o țară în care vocea devine pericol, iar tăcerea — o formă de supraviețuire.
Și totuși, trebuie spus limpede: dreptul de a vorbi l-am câștigat. E al nostru, e necontestat. Putem spune ce vrem. Problema este că nimeni nu te mai ascultă.
Cei de la putere au învățat lecția perfidă a democrației simulate: te lasă să vorbești, să protestezi, să scrii… dar ei fac oricum ce vor. Doar ei au dreptate, doar ei știu „binele public”, doar ei decid direcția. Restul e zgomot alb.
Ne umplu orașele de beculețe, lumini și culori de sărbătoare, convinși că, dacă strălucește ambalajul, nu se mai vede mizeria din interior. Sunt foarte siguri pe ei, siguri că nimeni nu-i poate clinti, siguri că majoritatea e cuminte, tăcută, obosită.
Au cumpărat tot ce se putea cumpăra: tăceri, funcții, partide, instituții, caractere.
Și acum, orice strigăt se pierde în aer. Nu mai răsună nicăieri.
Ei dețin toate adevărurile absolute și mărșăluiesc liniștiți spre lumea lor, una creată doar pentru ei — o lume închisă, autosuficientă, ermetică.
Dar istoria nu trebuie uitată.
Au mai fost astfel de momente în România, în Europa, în lume: perioade în care diriguitorii au crezut că pot cumpăra tot și că pot manipula pe toată lumea. Că sunt invincibili. Că au puterea pe veci.
Și?
Și totuși, la vremea lor, toți au căzut.
Nimic nu e veșnic. Nici tăcerea. Nici frica. Nici puterea.
Dorel Cosma
