Există adevăruri atât de simple, încât devin insuportabile pentru societățile care trăiesc în ficțiuni confortabile. România este una dintre ele.
Adevărul pe care îl ocolim de 35 de ani este acesta: miracolul occidental, pe care îl admirăm cu invidie, a fost construit pe muncă. Muncă reală, disciplinată, verificabilă, fără „las’ că merge”. Munca fără privilegiați, fără trântori instituționalizați, fără sinecuri politice. Munca — nu discursul despre muncă.
În Occident, roata capitalismului se învârte pentru că fiecare împinge, nu pentru că unii împing și alții se plimbă gratis. Acolo nimeni nu trăiește din „drepturi istorice” la ajutoare sociale. Nu există familii transgeneraționale de asistați, nici triburi bugetare cu statut de caste imobile.
Acolo, toți muncesc. Cu mici excepții patologice, nu sistemice.
La noi, însă, povestea e cu totul alta.
Cum s-a născut iluzia românească
Adevărul incontestabil este că nu e suficient să definești problema.
O știm cu toții: sărăcia, dependența, manipularea.
Problema nu este misterioasă, nu are nevoie de comisii parlamentare sau expertize „la cerere”.
Problema adevărată e să-i găsești antidotul. Pentru că, între timp, sărăcia a devenit instrument politic. Un activ electoral. O resursă la fel de valoroasă ca gazele din Marea Neagră — doar că exploatată mult mai eficient de găștile de vicleni care se ascund în spatele vitrinelor politice.
Cine a inventat metoda?
Regimul Iliescu, bineînțeles — laboratorul în care România democratică a fost reșapată cu gândire comunistă. Prima formulă a fost simplă și genială în felul ei: consum fără producție. Să împarți ce nu ai, să mănânci ce ai vândut, să trăiești din dezmembrarea economiei. Exact ca un om care își vinde casa, apoi se miră că n-are unde dormi.
Când banii de privatizare s-au evaporat, a început a doua etapă: împrumuturile. Formula magică pentru clasa de vicleni care-și spune politicieni:
– „Nu producem? Nu contează. Ne împrumutăm. Plătesc alții.”
– „Cine alții?”
– „Cei nenăscuți încă.”
În 35 de ani, România a ajuns dator-vândută marilor cămătari ai lumii moderne, având amanetat tot ce deține, inclusiv viitorul.
Metoda românească: supraviețuirea fără muncă
În timp ce Cehia, Polonia, Slovacia sau Ungaria au construit economie reală — cu fabrici, investiții, disciplina muncii — România a ridicat la rang de proiect național descurcăreala fără efort.
Din împrumuturi am finanțat:
– asistență socială pentru cine nu vrea să muncească;
– sinecuri pentru cine nu poate să muncească;
– aparate bugetare umflate, căpușate, politizate;
– un sistem public în care munca se face doar accidental.
Și astfel am produs cea mai paradoxală democrație europeană: cei întreținuți îi aleg pe cei care promit să-i întrețină în continuare. Nu se schimbă nimic pentru că sistemul funcționează exact cum trebuie pentru cei care l-au creat.
Și atunci, întrebarea care doare: Cum schimbi o mentalitate construită pe dependență? Cum pui la muncă o armată uriașă de asistați social, când asta ar pulveriza întreaga clasă politică? Cum reformezi țara, dacă reforma ar însemna dispariția clientelei care dă voturile?
Răspunsul e cinic, dar perfect adevărat: Nimeni dintre cei care guvernează nu vrea schimbarea.
Diferența dintre noi și Occident
Occidentul funcționează pentru că munca e regula, nu excepția. Pentru că nu există sfinți ai ajutoarelor sociale, nu există partide construite pe dependență, nu există triburi politice care promit supraviețuirea fără efort.
La noi, în schimb, munca e o povară pentru unii și un moft pentru alții.
Dacă am pune la muncă toată masa imensă de oameni care pot, dar nu vor, România s-ar transforma într-o țară normală în 10 ani. Da, dar ar dispărea, automat, rețeaua politică ce trăiește din ei. Și atunci… cine s-ar mai lupta să țină România în sărăcie administrată?
Cine ar mai vota salvatorii de profesie?
Cine ar mai aplauda promisiunile de campanie?
Final: miracolul pe care îl refuzăm!
Miracolul occidental nu e un secret. Nu e magie, nu e conspirație, nu e „stat paralel”.
E norma muncii.
E etica responsabilității.
E disciplina competenței.
E absența privilegiilor.
La noi, însă, politicienii au transformat sărăcia într-o religie de stat.
Dependența într-un mecanism electoral.
Iar munca — într-o poveste frumoasă pentru alții.
Adevărul e simplu: nu vom trăi ca în Vest până nu vom munci ca în Vest. Iar în România, de 35 de ani, prea puțini sunt dispuși să facă acest pas.
Pentru că munca schimbă societatea — dar schimbă și politicienii. Iar asta e singurul lucru pe care nimeni dintre cei ce ne conduc nu și-l dorește.
