Când minciuna devine moștenire: despre cultul imposturii și fragilitatea adevărului public!

      Există momente în care viața îți servește, fără să ceri bilet, un spectacol grotesc. Unul dintre ele l-am trăit recent, după un comentariu postat pe pagina unui prieten jurnalist, Dinu Barbu — o simplă observație bazată pe fapte, nu pe resentiment.
      Am scris că Iosif Costinaș, zis „Bebe”, nu a fost un erou al presei libere, ci un personaj notoriu pentru excesele sale bahice și pentru legăturile sale prea prietenoase cu polițiștii care îi finanțau consumația.
      Adevărul, oricât de simplu, a provocat un val de furie primitivă. Soția și fiica acestuia au reacționat cu un limbaj suburban, presărat cu amenințări și insulte. Nimic argumentat, nimic rațional — doar ura oarbă a celor care se simt trădați de realitate.
      Un detaliu savuros, dacă n-ar fi trist: am fost acuzat că, dacă „Bebe ar mai fi trăit”, mi-ar fi „făcut capul chisalită” sau „Îți spărgea probabil dinții cu un cap în gură”. Astea alături de alte epitete precum „ghertoi scarbos” și „prostane”, „ești prea prost pentru secolul ăsta” sau „ești un securist penal”.
      În România, adevărul nu se discută — se bate.
      Dar, pentru cei care au uitat, faptele rămân: Iosif Costinaș nu a fost ucis, ci a decedat în urma unui accident tragic, căzând din tren în stare de ebrietate ori sub efectul unor medicamente. Acest lucru a fost confirmat de autopsie și de fostul șef al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș. Nicio conspirație, nicio enigmă, doar o moarte ca urmare a unei sinucideri ori cauzata de condumul excesiv de alcool.
      Și totuși, după moarte, mitul s-a născut.
      Dintr-un om dominat de pasiuni bahice și compromis profesional, s-a fabricat un „martir al presei”, un simbol convenabil pentru o generație care confundă libertatea cu anarhia și alcoolul cu inspirația.
      România are o pasiune aparte pentru mituri. Transformăm orice eșec într-o epopee și orice decădere într-un titlu de glorie. Dacă ai murit rușinos, devii erou. Dacă ai fost dependent, devii „spirit liber”. Dacă ai calomniat, devii „jurnalist curajos”.
Adevărul, însă, are un defect major: nu e spectaculos. Nu produce emoție colectivă.
      El rămâne rece, sec și, pentru unii, intolerabil. De aceea, mulți preferă legenda.
      Dar o legendă care neagă faptele nu e cultură, ci autoamăgire.
     Ceea ce este cu adevărat grav nu e minciuna în sine, ci felul în care ea devine moștenire.
      Fiica și soția lui Costinaș, Tatiana și Raluca, în loc să păstreze discreția demnă a celor care înțeleg limitele unui om, s-au transformat în gardienii isterici ai unei imagini false.
      În loc să accepte adevărul, atacă. În loc să caute reconcilierea cu faptele, preferă agresivitatea și denigrarea.
      Nu apără onoarea lui Bebe, ci propria lor iluzie despre el.
      Această reacție spune mai mult despre degradarea morală a spațiului public decât despre cazul în sine.
      Trăim într-o lume în care adevărul a devenit indezirabil, iar falsul — confortabil.
      Ne apărăm minciunile ca pe icoane și ne revoltăm împotriva realității, ca și cum ar fi o insultă personală.
      Am fost în viață „clientul” onest al adevărului, nu al bârfei. Nu m-am temut de niciun „Bebe Costinaș” și nici nu voi tăcea acum, când mitul său este folosit ca armă împotriva mea.
      Justiția s-a pronunțat. Realitatea este limpede. Ceea ce se perpetuează e doar o ficțiune convenabilă.
      De aceea, spun fără ezitare: un jurnalist adevărat moare în picioare, nu căzând beat din tren ori consumând diazepam.
      Un om demn nu scrie la comandă, indiferent cine-i plătește nota.
      Și un popor care confundă impostura cu eroismul n-are nicio șansă să se vindece moral.
      Eu nu caut scandalul, ci limpezimea. Nu polemica, ci demnitatea.
      Adevărul nu are nevoie de urlete, ci de curajul de a fi rostit.
      Și, oricât de incomod ar fi, el rămâne singura formă de igienă morală pe care o mai avem.
      Pentru că, în fond, adevărul nu moare beat ori din cauza diazepamului.
      Doar se mai clatină printre mituri — până când, într-o zi, se trezește.
      Și atunci, toată minciuna se face țăndări.

      Post-scriptum

      Pentru acuratețea publică: în urmă cu ani, numele meu a fost menționat abuziv în mai multe articole semnate de Iosif Costinaș, bazate pe informații false furnizate de un polițist. Justiția a clarificat complet acea situație, iar eu am fost exonerat de orice acuzație. Și totuși și după ce justiția s-a pronunțat, ziaristul a continuat să prezinte informațiile false ca fiind reale.
      Instanța m-a pus în libertate, dupa o retinere abuzivă, iar toate afirmațiile calomnioase ale lui Costinaș au fost infirmate prin hotărâre judecătorească definitivă.
      De aceea, nu e vorba de resentiment, ci de o obligație morală: să nu mai permitem ca minciuna, chiar și îmbrăcată în haine literare, să devină adevăr de manual.
      Respectul pentru presă nu se obține prin legende, ci prin onestitate.