Există momente când nu mai poți rămâne spectator tăcut al unei mascarade naționale. Când vezi oameni fără cultură, fără merit și fără discernământ intelectual pozând în filosofi, academicieni sau mari formatori de opinie, înțelegi că nu doar prostia s-a emancipat, ci și-a făcut partid, universitate și canal de YouTube.
Zilele trecute, un prieten din Germania — om cu doctorate autentice, muncite, nu cumpărate la colț de județ — a postat teoriile abracadabrante ale unui așa-zis profesor român despre o „conspirație evreiască” care ar explica, vezi Doamne, tot ce s-a întâmplat în politica postrevoluționară. L-am întrebat de ce oferă platformă unor asemenea aberații. Mi-a răspuns, cu aerul intelectualului tolerant: „Pentru că trebuie ascultați și adversarii”!
Pe naiba! De când psihopații, narcisicii, pseudo-intelectualii și analfabeții funcționali au devenit adversari, adică „opoziție”? Adversari la ce?
Adevărata opoziție se face între valori, nu între rațiune și delir.
Cei care merită să fie adversari intelectuali sunt oamenii care au în spate ani de studii reale, experiență, argumente și moralitate, nu repetenții și retardații culturali care și-au cumpărat diplome la fabrici de doctorate. Diploma nu substituie prostia, după cum nici titlul de profesor nu garantează luciditatea.
În fața imposturii ai două opțiuni: ori o expui, demonstrând că omul care predică e analfabet cu patalama, ori o ignori complet.
Dar n-o legitimezi.
Pentru că în clipa în care postezi aberațiile prostului, el se crede citit. Iar dacă îi dai și un „like”, în mintea lui tocită devine valoare.
Asta a fost și greșeala fatală a comunismului: pentru a ridica nonvalorile, a trebuit să mazilească valorile autentice. Un fost securist spunea recent, cu un cinism rece, că avea „normă” la mazilit intelectuali. Exact așa s-a clădit România de azi: pe cadavrele morale ale celor competenți și pe tronurile de plastic ale celor vicleni.
Mulți dintre impostorii actuali nu sunt inteligenți, ci doar șireți. Scriu mii de pagini de bazaconii, manipulează, mint, vorbesc în lozinci și conspiră „adevăruri alternative” pentru a-și ascunde mediocritatea. Iar vina nu le aparține doar lor. Le aparține celor care i-au tolerat, i-au aplaudat și i-au legitimat ca „voci ale democrației”.
A ierta impostura înseamnă a o încuraja.
A o încuraja înseamnă a o legitima.
Și a o legitima înseamnă a perpetua mizeria morală în care ne zbatem de 35 de ani.
Să luăm un exemplu concret: ministrul Industriilor, Miruță. Un profesionist real — IT-ist, jurist, om educat, cu discurs coerent și gândire logică. În fața lui, impostorii politici bâlbâie clișee, incapabili să susțină un argument. De aceea îl urăsc. Pentru că îi umilește prin simpla prezență. Pentru că valoarea autentică e cel mai mare afront adus imposturii.
În România postcomunistă, impostorul nu e excepția. E regula.
De la academii de carton la talk-show-uri politice, de la universitari inventați la analiști cu „experiență” doar în verbiaj, pseudo-valoarea a devenit normă. Iar prostul cu diplomă se simte ofensat când cineva îi arată oglinda.
Eu refuz să-i dau această satisfacție.
Refuz să transform prostia în partener de dialog și impostura în adversar de idei.
Pentru că adevărata educație nu se apără prin compromis, ci prin delimitare.
România nu va renaște prin „toleranța” față de prostie, ci prin luciditatea de a o izola.
Și poate, într-o zi, când nu vom mai confunda viclenia cu inteligența și gălăgia cu valoarea, vom putea spune că am depășit comunismul. Până atunci, impostura rămâne singurul doctorat cu care se poate face carieră la noi.
