Un vechi principiu al comunismului, pe cât de perfid, pe atât de eficient, a fost acela de a inventa o subeducație și o subcultură de masă: proletcultismul. O rețetă simplă, dar letală: prostul satului devenea geniu prin decret, iar restul aplaudau obligatoriu. Rezultatul? Un decalaj tehnologic și științific imens față de Occident, pe care nici azi nu l-am recuperat.
Numai că, spre uimirea noastră, în loc să elimine această gravă anomalie, catastrofală pentru orice tip de societate, actuala clasă politică – cu telefon mobil, SUV și discursuri europenizate – practică aceeași metodă. De ce? Pentru a-și justifica impostura, coboară deliberat pragul competenței, al educației, al profesionalismului și al valorii. Standardele au ajuns atât de joase, încât și repetentul clasei ar trece examenul de admitere în orice minister sau instituție publică.
Trăim într-o epocă a paranormalului, în care prostul satului a ajuns să fie nu doar ridicat la rang de valoare, ci și transformat într-un reper moral, un „guru al deciziilor fatale”. El are mereu dreptate, chiar și atunci când greșește cu precizie matematică. Mai grav: generații întregi sunt obligate să-i suporte nu doar prostia, ci și aroganța, cu sentimentul absurd că această mască de impostură e de neînlocuit. Nu e doar un accident istoric, ci un fenomen devenit sistem. Însă, „Nimic nu este mai periculos decât ignoranța activă” spunea Goethe.
Astfel, impostura are liber acces în administrația publică. Funcții importante sunt ocupate de indivizi care n-ar trece nici testul de citire de pe caietul cu „Pupaza din tei”. Și pentru ca frauda morală să nu aibă urmări, politicienii au inventat un sistem imunologic impecabil: au anulat orice răspundere. Dacă ar fi după ei, și Codul Penal ar fi rescris cu un paragraf unic: „Prostul are întotdeauna dreptate și nu poartă răspunderea pentru deciziile sale”.
Deși e de domeniul absurdului, România pare să fi făcut din această formulă un program de guvernare: se ia un incompetent, i se dă o funcție, apoi (prin intermediul mass-media coruptă și fidelizată) i se închină ode pentru fiecare decizie catastrofală. În spatele incompetenței și cu semnătura lui toate resursele publice sunt jefuite. Și dacă, prin absurd, cineva îndrăznește să pună la îndoială geniul său funest, e imediat etichetat ca dușman al poporului și desființat mediatic de profitorii din umbră care orchestrează totul.
Ceea ce e cu adevărat tragic e că am ajuns să confundăm supraviețuirea cu progresul. „Prostia este infinit mai fascinantă decât inteligența. Inteligența are limite, prostia nu”, spunea Umberto Eco. Și câtă dreptate a avut. Pentru că nu are limite, prostia a devenit combustibilul etern al politicii noastre. Ea hrănește clientela, justifică aberațiile, legitimează neputința și, mai ales, produce tragedii prezentate ca „succese”.
Parafrazându-l pe Umberto Eco, constatăm că FSN-ul lui Iliescu și urmașii lui au coborât ștacheta până acolo unde „prostul satului” a devenit apt pentru orice funcție. Doar că, absurdul e că în România post-decembristă, prostul satului nu vine singur: își aduce verii, nepoții, amantele, unchii și, evident, beizadelele cu mașini de lux și diplome tipărite în garaj. Toți de aceeași teapă.
Efectul? Este devastator. Trăim într-o societate guvernată de amatorism și „manelism”, unde aproape toate sectoarele – educație, cercetare, economie, sănătate – sunt paralizate de ignoranță. În unele ministere, singura competență e competența de a-ți face poză la inaugurări, alături de liderii politici influenți.
Un exemplu recent, elocvent în materie, vine de la Ministerul Economiei, unde un ministru curajos a arătat public dimensiunea imposturii: instituții întregi blocate, decizii luate „după ureche” și pierderi economice de miliarde de euro anual. Dovezi că impostura nu e o glumă, ci un atentat la însăși funcționalitatea statului. Și, culmea, nimeni nu reacționează. Nici Guvernul, nici societatea civilă. Toți așteaptă ca ministrul curajos să fie executat.
Din punct de vedere etic, avem o farsă tragică: un stat care renunță la morală și competență nu mai e stat, ci un scenariu prost de telenovelă politică. Justiția nu mai e dreptate, ci convenție formală; educația nu mai formează caractere, ci diplome goale; economia nu mai premiază munca cinstită, ci șmecheria cu factură falsă.
Filozofic vorbind, această decădere este simptomul unei societăți care și-a pierdut sensul. Când valoarea nu mai este recunoscută, iar impostura devine regulă, comunitatea nu mai are un orizont. Nu mai există „mai bine” sau „mai rău”, ci doar „mai convenabil pentru cei de sus”. Aristotel considera virtutea fundamentul polisului; fără ea, cetatea se autodistruge. În România, lipsa virtuții și absența criteriilor morale au adus statul într-o stare de „impotență funcțională”: chiar dacă ar vrea, nu și-ar mai putea exercita atribuțiile, pentru că nu mai are resursa umană competentă și nici motivația exercitării funcției nu mai există cât timp standardele egalizează valoarea cu non-valoarea.
De la ANAF la Justiție, de la Educație la Ministere strategice, totul respiră incompetență și imoralitate. Excepțiile există, dar sunt prea puține și prea izolate pentru a influența tabloul general. Un medic strălucit, un profesor dedicat, un magistrat corect, un polițist dedicat profesiei, un inspector onest și pasionat de adevar și dreptate, nu pot schimba sistemul, pentru că sunt copleșiți de oceanul de impostură și de efectele ei la toate nivelele.
Am ajuns în absurd: când valoarea nu mai e recunoscută, iar impostura devine regulă, societatea se transformă într-o piesă de teatru în care actorii talentați sunt ținuți la garderobă, iar scena e ocupată de figuranți care uită și textul de pe prompter.
Cineva spunea că „niciun om nu e suficient de prost încât să-și dea seama cât e de prost” (Bertrand Russell). În România, această axiomă a fost ridicată la nivel de Constituție nescrisă. Îi vezi pe „aleșii neamului” cum își recită autoelogii, convinși că sunt salvatorii patriei, în timp ce realitatea urlă din toate colțurile că suntem conduși de o armată de impostori.
Consecințele nu sunt doar comice, ci letale: sărăcie, subdezvoltare, corupție, insecuritate. România riscă să devină nu doar periferică, ci și ridicolă în fața lumii – o anexă vulnerabilă care își vinde resursele ca la talcioc. Petrol, gaze, energie, păduri, terenuri agricole – toate se duc pe nimic, pentru că impostura și corupția merg mână în mână ca doi bețivi de nedespărțit.
Așadar, România de azi seamănă cu o corabie condusă de mateloți analfabeți. Cei câțiva marinari pricepuți sunt legați la ochi și puși să cânte la acordeon, ca să nu deranjeze. Corabia plutește, dar nu are direcție. Și se îndreaptă, încet și sigur, spre stânci.
Generația prezentă suportă zilnic supliciul imposturii: să i se impună că „prostul satului” e valoare, e de neînlocuit și are mereu dreptate – chiar dacă deciziile lui produc catastrofe, ruinează destine și îngroapă viitorul. Și, pentru ca absurdul să fie complet, ni se cere să aplaudăm la naufragiu.
Astfel, vrem, nu vrem, generația noastră a fost condamnată să îndure acest supliciu: să aplaude în picioare prostia și să se prefacă recunoscătoare pentru haosul pe care ea îl produce. Un teatru absurd în care prostul e încoronat rege, iar poporul e transformat în cor mut. Dacă ar fi să rezumăm tragedia în câteva cuvinte, s-ar potrivi de minune maxima lui Einstein: „Doar două lucruri sunt infinite: universul și prostia umană. Și nu sunt sigur de primul.”
