De treizeci de ani, politicienii români scot din sertar aceeași sperietoare: „România e în pragul incapacității de plată a salariilor și pensiilor!”. Apocalipsa se anunță ori la fiecare ciclu electoral, ori anual, de fiecare dată cu un nou profet al catastrofei. Acum, rolul îi revine lui Bolojan.
Dar ce înseamnă, de fapt, „incapacitate de plată”? În termeni simpli, e atunci când nu-ți mai plătești datoriile pentru ca nu ai cu ce. La statul român, asta nu s-a tradus niciodată prin salarii și pensii, ci prin faptul că, de peste 30 de ani, cheltuiește, iresponsabil, mai mult decât încasează. Deficitul bugetar a fost cronic – 3–5% în trecut, aproape 9% azi. Exact ca într-o familie care dă iama prin cardul de credit ca să-și plătească facturile, fără să se gândească de unde va plăti creditele sau ca e treaba copiilor.
Și atunci? De ce urlă Bolojan că „nu mai sunt bani de salarii și pensii”? Pentru că e o minciună convenabilă și are impact puternic asupra ignoranților. Cheltuielile cu personalul sunt 9,3% din PIB, pensiile 8,1% – adică 17,4% în total. Veniturile fiscale sunt de 27% din PIB. Matematica elementară arată că salariile și pensiile sunt deja acoperite. De ce minte Bolojan?
Problema nu e la banii oamenilor, ci la dezmățul bugetar și foamea nesătulă a clientelei politice. Statul se sufocă nu pentru că plătește pensii, ci pentru că trebuie să achite dobânzi uriașe la creditele făcute ca să hrănească sinecuri, contracte de partid și tot soiul de „găuri negre” ale corupției. Practic, România face împrumuturi nu pentru spitale sau autostrăzi, ci pentru a achita nota de plată a hoției. Da, asta a creat deficitul bugetar și incapacitatea de plată: hoția banilor publici, respectiv sustragerea de la impozitare a veniturilor.
Dacă privim comparația cu media Uniunii Europene, diferența sare în ochi: cheltuielile României cu personalul și pensiile sunt sub media UE, deci nu aici e problema. Decalajul real e la venituri: România colectează doar 27% din PIB, în timp ce media UE e de 44%. Adică avem o gaură de 17 puncte procentuale – exact cât ar fi suficient să nu mai fim sclavii deficitului. Și nici incapacitatea de plată nu ne-ar mai speria.
Și, totuși, de unde vine acest decalaj? Din „venituri reale” care există, dar nu trec niciodată prin Fisc:
• averile fabuloase ale politicienilor și rudelor lor, născute din șpăgi, trafic de influență și para-ndărături;
• averile interlopilor și ale unor grupuri etnice privilegiate, clădite pe infracțiuni, nefiscalizate;
• profiturile clientelei politice din contractele cu statul, ascunse și sustrase de la impozitare.
La acestea se adaugă miliarde furate prin TVA și impozite pe profit și venit neplătite. Aici este, de fapt, adevărata și completa cauză a deficitului bugetar și a incapacitatii de plată. Venituri sunt, dar nu la buget, ci la hoți, neimpozitate. Dacă această hemoragie fiscală ar fi oprită, n-am mai avea nevoie de marota lui Bolojan.
Însă, în loc să lovească în sursa reală a incapacității – corupția și evaziunea –, guvernul a scos bisturiul la oameni: diminuarea pensiilor și salariilor și creșterea taxelor. Pe activitățile si proprietățile declarate. Pe principiul: luăm de la cel cinstit. O strategie care sufocă mediul privat, care, pentru că scăderea venitului înseamnă scăderea consumului, iar scaderea consumului înseamnă scăderea producției, în final micșorează baza de impozitare și adâncește criza, nu o rezolva.
Concluzia? „Incapacitatea de plată iminentă” e doar o minciună politică reciclată, un fel de bau-bau fiscal. E o marotă răsuflată în spatele careia se ascunde incompetența și corupția politica guvernamentala. Se strigă „nu mai sunt bani de pensii!”, ca să accepte oamenii să strângă cureaua, în timp ce politicienii își mai pun o gaură în curea – dar nu pentru austeritate, ci pentru burțile proprii.
Iar scena seamănă leit cu un bâlci: Bolojan e prezentatorul de tarabă care urlă în portavoce: „Veniți, veniți și speriați-vă! E ultima grozăvie, România intră în faliment!” – în timp ce, pe sub masă, casierul numără liniștit banii furați de la public. Și populația, cu ochii mari, credulă, aplaudă speriată și bagă mâna în buzunar pentru „biletul de intrare la catastrofă” și salvarea nației de la faliment. Cortina cade, fără ca hoția să contenească, iar spectacolul „incapacității de plată” se reia, ciclu cu ciclu electoral, de fiecare dată cu alt maestru de ceremonii, mai credibil.
