Satiră despre România profundă, unde performanța e să nu întârzii dimineața
Capitolul I. România se reformează cu gura și se fură cu pixul.
Când un ministru ca Radu Miruță are tupeul să spună că în companiile de stat sunt directori plătiți cu 50.000 de lei lunar pentru performanța de a veni la timp la birou, se rupe armonia cosmică a coaliției. Grindeanu mârâie, PNL se preface că e indignat, iar PSD scoate la înaintare platoșa cu ștampilă: „Așa s-a făcut mereu!”
Pentru a înțelege cât de dramatică e problema, să facem un tur ghidat prin grădina cu sinecuri a patriei. Veți vedea că în România nu trebuie să performezi, ci doar să confirmi că exiști și că ai carnetul de partid la zi.
Episodul 1: Aeroportul unde nu se zboară, dar se plătește regește
În 2024, fostul director al Aeroportului Internațional Brașov, care a avut luni de zile zero zboruri regulate, a plecat acasă cu un bonus de 750.000 de lei. Ați citit bine: aproape 15.000 de euro pe lună, deși aeroportul a funcționat mai mult ca decor pentru TikTok și nunți cu elicopter.
La conferință, directorul a explicat:
„Am bifat toate criteriile. Era scris clar: să existe aeroportul în 2023. Și a existat. Ce vină am eu că n-au venit companiile aeriene?”
Episodul 2: Poșta Română – trimiți o scrisoare azi, ajunge după inflație
Poșta Română are zeci de directori și directorași care încasează salarii între 30.000 și 45.000 lei lunar, în timp ce compania e constant pe pierdere și funcționează ca în vremea lui Caragiale. Dacă trimiți o recomandată de la Vaslui la Craiova, ai toate șansele să ajungă înapoi la expeditor, cu ștampila „Destinatar necunoscut în Uniunea Europeană”.
Șefii, însă, sunt stabili. Au criterii clare de performanță:
- „Să nu piardă mai mult de 20% din corespondență.”
- „Să nu adoarmă cu capul pe timbre.”
- „Să nu confunde faxul cu e-mailul.”
Episodul 3: Metrorex – dacă n-ai metrou, ai măcar director
La Metrorex, în 2021, 14 directori au încasat salarii lunare de peste 20.000 lei fiecare, în timp ce călătorii circulau cu trenuri de pe vremea lui Ceaușescu, iar datoriile firmei către buget și furnizori atinseseră sute de milioane. Dar directorii și-au luat banii. Ei își făceau treaba:
„Să păstreze scaunul cald, până ajunge următorul cu sprijin politic.”
Un director adjunct cu salariu de 28.000 lei/lună avea în fișa postului:
- „Să verifice că există metrou.”
- „Să semneze 3 hârtii pe săptămână.”
- „Să nu iasă negativ în presă.”
Episodul 4: Tarom – compania care zboară doar în PowerPoint
În 2023, Tarom avea pierderi de peste 300 de milioane de lei, dar directorul general a încasat lunar în jur de 40.000 lei, plus bonusuri. Nu pentru că a redresat compania, ci pentru că a fost „stabil”. Ca o barjă cu motor gripat.
Un raport al Curții de Conturi a arătat că Tarom a achiziționat piese de schimb de 7 ori mai scumpe decât prețul pieței. Dar directorul nu s-a clintit:
„Nu mă ocup eu de piese. Eu sunt cu strategia. Mă ocup să ținem sus imaginea, dacă tot n-avem flotă completă.”
Episodul 5: Hidroelectrica, campioană la venituri… și la salarii de partid
În timp ce Hidroelectrica e performantă în raportări, directorii stau bine și cu salariile: între 40.000 și 60.000 lei lunar, fără a include bonusuri și stimulente de „loialitate”. Unii au ajuns acolo de la partidul de la putere, în funcție de rotație. Când e PSD sus, sunt roșii. Când e PNL, se spală cu galben.
Criteriile de performanță?
- „Să nu facă valuri în presă.”
- „Să nu vorbească fără aprobare de la biroul parlamentar.”
Concluzie: Sinecura, mama tuturor reformelor eșuate
Adevărul e că statul român a devenit un imens SRL pentru partide. O fabrică de sinecuri cu iz de stabor, unde incompetența se plătește regește și tăcerea e cel mai important KPI (Key Performance Indicator).
Iar cine are curajul să spună public aceste lucruri – cum a făcut-o Radu Miruță – e condamnat. Nu la închisoare, ci la zburat din Guvern. Cu bilete gratuite de la Grindeanu și sprijin media din partea găștii „România Eșuată SA”.
Căci în România, cine aprinde lumina, deranjează șobolanii.
Capitolul 2: „Digitalizarea? Să ne ferească Sfântul Excel!”
Când ministrul Miruță a spus că digitalizarea e blocată „pentru că scoate dosarele din sertare”, funcționarii din administrația centrală au făcut o cruce mare și au închis laptopul. Apoi au deschis dulapul. Și au scos un dosar cu șină. Acolo e puterea!
Pentru că în România, dosarul cu șină e sacru. El conține tot: de la dovada domiciliului până la fotocopia xerox după adeverința că n-ai restanțe la biblioteca liceului.
În ministere, cuvântul „cloud” este confundat cu vremea. Iar „interoperabilitate” e un sacrilegiu tehnic:
„Cum adică să vadă ANAF ce știe Casa de Pensii?! Suntem nebuni? Ce urmează? Să afle și presa că suntem pe pierdere din 2014?”
Funcționarul digitalo-fob: specie protejată
Un studiu intern (nepublicat, evident) arată că 63% din funcționarii publici „nu văd rostul digitalizării”, iar restul de 37% „văd, dar nu au parola de la e-mail”. Mulți încă tipăresc e-mailurile și le lipesc cu scotch în dosare.
Un exemplu real: în 2023, la Ministerul Mediului, s-a implementat un sistem informatic de 15 milioane de euro. La finalul anului, 97% dintre angajați raportau că nu l-au folosit „pentru că nu aveau acces”. Adică parola era la cineva care se pensionase în iulie.
Rezistența sistemului: sabotajul ca mod de guvernare
Digitalizarea e periculoasă pentru că nu se poate șpăgui softul. Dacă o firmă are datorii la stat, e văzută instant. Dacă o factură e falsă, se detectează. Dacă un director semnează o achiziție cu preț de 800%, rămâne în sistem și nu poate spune că „n-a știut”.
De aceea, rezistența vine din toate direcțiile:
- Parlamentul votează legi „cu amânare de aplicare”, ca digitalizarea să nu deranjeze înainte de alegeri.
- Ministerele implementează platforme paralele, ca să nu se poată conecta între ele.
- IT-iștii angajați pe pile lucrează în Access 2003 și se sperie când văd o interfață modernă.
Și dacă toate astea eșuează, vine ultima redută: sindicatul funcționarilor publici. Ei protestează împotriva oricărei aplicații care reduce timpul de stat pe scaun și afectează dreptul constituțional la cafea și foaie A4.
Lumina care dăunează grav corupției
Ministrul a spus:
„Dacă aprindem lumina, lucrurile încep să funcționeze.”
Dar în România reală, aprinderea luminii e considerată atac la identitatea instituțională. Cei mai mulți directori preferă bezna funcțională, pentru că acolo nimeni nu știe câte posturi sunt ocupate, câte contracte s-au dat pe sub mână și câți consilieri personali au fost angajați cu „studii superioare la distanță”.
Digitalizarea înseamnă:
- Să nu mai poți trece în Excel salariul de 50.000 de lei ca „spor de complexitate metafizică”.
- Să vezi că ai 3 secretare la același director care lipsește de 8 luni.
- Să apară în timp real cine semnează, ce semnează și pentru cine.
Adică sfârșitul lumii birocratice.
În loc de epilog: Dosarul cu șină contra Revoluției Digitale
Guvernul Bolojan, dacă va avea curajul real să continue această linie, va trebui să aleagă între:
- Să lupte cu hidra din dosare și directoare cu buget de lux;
- Sau să sacrifice reformatorii unul câte unul, până când ne întoarcem la „performanța” tradițională: să nu întârzii la serviciu și să nu deranjezi partidul.
Pentru că, dragi contribuabili, trăim într-o țară unde revoluția digitală e ținută la sertar, sub cheie, în dulapul contabilului.
Și acolo va sta până când cineva va avea curajul să aprindă lumina… și să schimbe siguranțele.
