(sau cum revine Ceaușescu, rebranduit ca tehnocrat)
România se sufocă sub greutatea unui deficit bugetar de peste 100 de miliarde de lei. Iar „soluția salvatoare” a Guvernului Bolojan a fost anunțată cu solemnitatea unui rechizitoriu istoric: tăiem de la cei mulți, de la cei fără voce, de la cei fără pile. Creștere de TVA, impozit pe pensii, plafonări, tăieri de deduceri, înghețări de salarii. Un val de măsuri care lovesc în populație, în angajați, în micii contribuabili și în pensionari. Așadar, exact acolo unde nu există sindicate influente, contracte de partid sau consilii de administrație.
Dar unde sunt măsurile împotriva celor care au provocat dezastrul? Unde e reforma aparatului politic și economic de lux?
Răspuns: „Vor urma, cândva, în viitor, într-o etapă ulterioară.”
Asta ne-a spus Bolojan. Adică exact ce ne-au spus și guvernele anterioare: populația plătește acum, clientela – poate, cândva. Eventual, după ce s-au îndestulat și au falimentat România, vor plăti politic, la alegeri. Frumoasă și mafiotă eschivă!
Realitatea e mult mai simplă și mai scandaloasă decât o recunoaște Guvernul: reforma aceasta este aplicată selectiv, nedrept și profund imoral. Pentru că în timp ce românii sunt chemați să „strângă cureaua”, clienții de partid o slăbesc de atâtea burți bugetare umflate cu bani publici.
Să vedem câteva cifre:
• Karoly Borbely, director general Hidroelectrica: 196.000 lei/lună (≈40.000 euro).
• Bogdan Neacșu, șeful CEC Bank: 1,66 milioane lei/an (≈27.750 euro/lună).
• Traian Halalai, EximBank: 1,42 milioane lei/an, netul dulce al stagnării.
• Cosmin Ghiță, Nuclearelectrica: 70.000 lei/lună net, ≈14.000 euro.
• Daniel Istrate, STB: și-a mărit salariul de patru ori în doi ani, până la 12.000 euro/lună.
• Directorul TAROM: 37.000 lei/lună, într-o companie în derivă cronică.
• Directorul CNAIR: 43.895 lei/lună, probabil pentru performanțele în… gropi.
Adăugăm aici alti sute de directori la regii si agentii de stat și mii de membri ai consiliilor de administrație din companiile de stat, remunerați cu sume astronomice pentru o ședință pe lună sau pentru simpla calitate de „apropiat al partidului”. Nu contează că peste 60% din cele peste 1500 de companii cu capital de stat sunt falimentare. Aceștia formează adevărata pătură privilegiată a statului. Și ei sunt complet neatinși de reforma Bolojan, chiar dacă sunt principalii datornici la bugetul public.
Guvernul avea toate instrumentele necesare. Putea, într-o clipă:
• Să plafoneze salariile aberante din companiile de stat;
• Să suspende investițiile fanteziste, precum autostrada Timișoara–Belgrad, obsesia personală a lui Sorin Grindeanu, fără justificare economică într-o țară cu drumuri de pământ;
• Să oprească cheltuielile aberante ale baronilor locali, care construiesc bazine olimpice în sate depopulate și parcuri industriale fără industrie;
• Să impună un sistem de evaluare a eficienței investițiilor publice, în care contractele să nu se mai facă „pe sprânceană”, ci după criterii de utilitate și impact si la calitatea impusă;
• Să vină cu un ordin simplu, dar istoric: „De mâine, nicio cheltuială publică nu mai e făcută fără analiză, audit și rezultat.”
• Să nu mai permită plata contractelor publice fără viza ANAF și a Curții de Conturi privind respectarea clauzelor contractuale.
Dar n-a făcut nimic din toate acestea. Pentru că asta ar fi însemnat să deranjeze sistemul care l-a pus acolo. Ar fi deranjat partidul, baronii, sponsorii, firmele de casă. Și mai ales: ar fi tăiat exact acolo unde doare politicianul, nu contribuabilul. Ar fi deranjat ceea ce reprezintă garanția existenței PSD.
În schimb, Bolojan a ales să dea poporului un discurs de tip Ceaușescu, modernizat: „Strângeți cureaua acum, că viitorul va fi luminos.”
Dar viitorul e rezervat tot lor.
Pentru populație – adică pentru cei care n-au carnet de partid și nicio relație în sistem – urmează doar nota de plată.
Și aici se află esența dramei: Tăierile pentru oamenii simpli sunt sigure, aplicate și ireversibile.
Promisiunile că vor plăti și profitorii sunt vagi, ipotetice și imposibil de verificat.
Un scenariu de-a dreptul mesianic: „Voi, fraierilor, plătiți acum. Noi, politicienii, poate vom plăti… pe lumea cealaltă.”
Reforma lui Bolojan seamănă perfect cu vechea zicală comunistă:
„Clasa muncitoare merge în paradis.”
Adică merge în faliment, în umilință, în austeritate.
Ei plătesc acum, în viața asta.
Autorii dezastrului – adică politicienii și clientela de partid – vor plăti cândva. Poate. Pe lumea cealaltă.
Până atunci, încasează.
Concluzie:
Aceasta nu este o reformă.
Este un act de cinism fiscal cu pretenții de mântuire națională.
Este o reeditare economică a anilor ’80, când Ceaușescu înfometa populația pentru a plăti datoriile făcute tot de partid.
Acum, sub o nouă formă și cu un nou ambalaj – tehnocrat, sobru, „asumat” –, ni se cere din nou să plătim pentru greșelile lor.
Doar că, de data asta, nu mai avem nici măcar iluzia unui viitor mai bun.
