Am fost acuzat, mai nou, că aș fi devenit „portavocea” suveraniștilor. O prostie. Dacă mâine ar avea loc alegeri prezidențiale, aș vota din nou cu Nicușor Dan. Nu mi-am pierdut reperele, dar nici nu pot rămâne mut când văd cum ceea ce se pretinde reformă devine o farsă periculoasă pentru democrație și bun-simț. Îmi pare rău să o spun, dar în ochii mei Ilie Bolojan s-a dovedit o dezamăgire majoră. Un om care a confundat eficiența administrativă cu obediența politică. Un narcisist care iubește mai mult funcția decât adevărul. Care se agață de scaun chiar și cu prețul demnității.
Pentru a rămâne la putere, Bolojan a fost dispus să facă orice compromis – și le-a făcut pe toate. A fost încălecat de PSD cu o ușurință aproape jenantă. Partidul condus de baroni flămânzi a vrut tot: instituții, bugete, posturi, privilegii. Iar Bolojan, în loc să se retragă cu onoare, a cedat. De frica unei majorități formate de PSD cu AUR și POT în opoziție. Asta nu e reformă, ci șantaj acceptat.
În realitate, nu vorbim despre o alianță, ci despre o capitulare. Bolojan nu a negociat, ci a acceptat tot. PSD i-a impus condițiile și el le-a înghițit cu zâmbetul omului care încă mai speră că va fi lăsat să joace rolul principal. Dar jocul e regizat de alții, iar el nu face decât figurație în propria piesă.
Așa se face că PSD a păstrat intactă toată rețeaua de putere: clientela de partid, sinecurile, pensiile speciale, bugetele discreționare, „investițiile” baronilor locali și, bineînțeles, transporturile rușinoase marca Grindeanu. Iar Bolojan, ca să-și justifice prezența, a primit dreptul de a lua măsuri nepopulare: impozitarea pensiilor, tăierea unor sporuri, creșterea TVA-ului la 19%. Adică exact acele decizii care lovesc direct în nivelul de trai al populației. Dar nimic împotriva castei politice. Nimic împotriva sistemului care drenează bani publici de zeci de ani.
În plus, i-au fost luate toate pârghiile reale ale reformei: Curtea de Conturi, ANAF și Justiția. Fără ele, orice discurs despre „reformarea statului” e gol de conținut. Bolojan a rămas cu discursul, PSD cu puterea. Iar fiecare zi care trece întărește impresia că, de fapt, Bolojan joacă exact rolul pe care și l-a dorit PSD: acela de paravan. E imaginea reformei, dar acțiunile sunt dictate din altă parte.
Am analizat în detaliu pachetul de măsuri fiscale anunțate de guvern și ceea ce se conturează este o austeritate mascată, direcționată aproape exclusiv împotriva cetățeanului obișnuit și a mediului privat productiv. Cota generală a TVA crește de la 19% la 21%, o măsură care va scumpi automat aproape toate bunurile și serviciile, de la alimente și energie până la produse de bază pentru gospodării. TVA-ul redus de 5% urcă la 11%, afectând direct alimentele bio, lemnul de foc, cărțile, locuințele sociale și alte produse considerate esențiale. În paralel, TVA-ul de 9% urcă la 21% pentru o serie de servicii, în special în turism și HoReCa, exact în sectoarele care încă se mai chinuie să supraviețuiască după crizele succesive.
Se schimbă și regulile de compensare pentru concediile medicale: 55% pentru primele 7 zile, 65% între 8 și 14 zile și 75% abia după două săptămâni de boală. Într-un stat care nu oferă condiții decente de sănătate publică, această măsură devine o pedeapsă financiară pentru cei care se îmbolnăvesc. Se majorează accizele la tutun, alcool, produse zaharoase, produse energetice și electricitate – toate aducând scumpiri în lanț, nu doar asupra consumatorilor direcți, ci asupra întregii economii. Se introduce contribuția CASS pentru pensiile care depășesc pragul de 3.000 de lei, însă pensiile speciale rămân în continuare neatinse. Impozitul pe dividende urcă de la 10% la 16%, iar băncile vor plăti un impozit suplimentar pe cifra de afaceri majorat de la 2% la 4%, costuri care se vor regăsi rapid în scumpirea creditelor și comisioanelor pentru populație și firme. Impozitul pe proprietate va crește considerabil, estimându-se chiar o dublare a nivelului actual. Iar rovinieta anuală se scumpește de la 28 de euro la 50, într-un context în care drumurile rămân aceleași, dar factura se dublează.
La capitolul tăieri, bursele pentru studenți vor reveni la nivelul din anul universitar 2022–2023, ceea ce înseamnă o tăiere reală în condițiile actualei inflații. Sporurile pentru condiții periculoase vor fi plafonate la maximum 300 lei, față de plafonul anterior de 1.500 lei. Sporul pentru proiectele cu fonduri europene scade de la 50% la 35% din salariul de bază, deși tocmai acești angajați sunt cei care ar trebui încurajați să aducă bani europeni în economie. Se plafonează și alte stimulente la 30% din salariul de bază, dar doar acolo unde nu deranjează pe nimeni – funcționarii privilegiați ai sistemului vor continua să primească venituri consistente, nestingheriți. Se anunță reforme și plafonări în sistemul bugetar, dar fără detalii clare, fără norme de aplicare și fără curajul de a atinge sursa reală a dezechilibrului bugetar.
Pentru că, în mod scandalos, exact acolo unde era nevoie de reformă, guvernul nu atinge nimic. Nicio măsură privind reducerea sumelor alocate partidelor politice, deși în plină criză economică acestea primesc zeci de milioane de euro anual pentru campanii și clientelă. Nicio limitare a diurnelor și chiriilor parlamentarilor – decontate fără justificare, fără plafon, fără rușine. Nicio reducere a numărului de membri în consiliile de administrație ale instituțiilor publice sau a indemnizațiilor uriașe acordate acestora. Reforma pensiilor și a sporurilor speciale e în continuare amânată, tergiversată, în ciuda presiunii publice și a angajamentelor internaționale. Nicio corelare a salariilor din companiile de stat cu performanța – în continuare se promovează incompetența bine conectată politic. Iar despre desființarea celor peste 150 de instituții-fantomă care toacă bani publici fără niciun rezultat concret, nici măcar nu se mai vorbește. Totul rămâne neatins acolo unde era urgentă și legitimă o reformă.
Dacă tot ni se cere solidaritate, atunci ea trebuie să fie reală, autentică, nu doar mimată. Nu poți cere sacrificii de la populație, în timp ce protejezi sinecurile, rentele, privilegiile și impostura. Nu poți vorbi despre echitate bugetară când lovești doar în cei mulți și ignori paraziții sistemului. O reformă fără curaj, care taie acolo unde este mai ușor, dar ocolește sistematic centrele de putere și rețelele de influență, nu este decât o mascaradă.
Asta nu e solidaritate. Asta e cinism.
Ce am primit, în schimb? Promisiuni vagi că „va mai urma o ordonanță în iulie”. Dar dacă știau exact ce vor tăia din pensiile normale și din bursele studenților, nu puteau tăia și din pensiile speciale? Nu puteau reduce bugetele partidelor și chiria parlamentarilor? Nu puteau începe cu putregaiul din vârf, nu cu talpa țării?
În plus, Bolojan nu e singur. În jurul său se află mulți dintre cei care au servit PSD-ul până mai ieri. Miniștri reciclați din guvernul Ciolacu, oameni care au tras sfori și în guvernele anterioare, în frunte cu Grindeanu. Așa că, deși personal nu-l consider vinovat pe Bolojan de tot, îl consider responsabil. Pentru alegerea de a lucra cu acești oameni. Pentru refuzul de a spune NU. Pentru că, în loc să înfrunte PSD, a preferat să fie „util” sistemului.
Toate măsurile luate până acum au fost agreate – dacă nu dictate – de PSD. Nu există niciun semn că s-ar fi dorit o reformă reală. Când vine vorba de restrângerea cheltuielilor statului, PSD zice „mai vedem”. Când e vorba de sacrificarea cetățeanului obișnuit, se dă liber imediat.
Bolojan nu doar că a acceptat toate aceste compromisuri – le-a și semnat cu ambele mâini. A devenit promotorul unor politici pe care nici măcar PSD nu și le-ar fi asumat direct. Iar când valul de nemulțumire publică va crește – pentru că inevitabil va crește –, PSD va ieși de la guvernare, se va reinventa în opoziție, și îl va lăsa pe Bolojan singur, izolat și decredibilizat. Exact ca pe Cîțu. Exact ca pe Ciucă.
Tragedia este că Bolojan nu pare să înțeleagă această strategie. Sau, și mai grav, o înțelege, dar o acceptă de dragul funcției. A ales să continue guvernarea alături de o mafie politică ce spoliază România de 35 de ani. A pus în funcții oameni compromiși, veniți chiar din structurile toxice ale PSD. Nu s-a impus. Nu a condiționat. Nu a cerut reforme. Doar a semnat.
În loc să se opună unui PSD nereformat și profund ipocrit, în loc să refuze compromisul și să plece cu fruntea sus, Bolojan se agață de putere. Nu mai e decât un „tehnocrat util” pentru sistem. Îi face treaba murdară și își toarnă singur asfaltul politic sub picioare.
Oricât ar încerca să se justifice, realitatea e limpede: nu există coabitare democratică cu o mafie politică. PSD nu e un partener de guvernare, e un sistem de supraviețuire bazat pe bani, funcții și obediență. Să te asociezi cu ei înseamnă sinucidere politică lentă. Și exact acest drum l-a ales Bolojan. În numele eficienței, a devenit un executant al intereselor celor care se opun oricărei reforme reale.
Iar când totul se va prăbuși – pentru că se va prăbuși –, Bolojan va rămâne cu imaginea omului care a sacrificat o șansă istorică pentru o funcție vremelnică. Va fi reținut în istorie nu ca reformatorul așteptat, ci ca cel care a eșuat lamentabil, pentru că a confundat puterea cu valoarea personală.
